Dicționar apocrif II: Bacovia, Plumb

E deja un lucru ştiut: într-atât e de monotonă lirica lui Bacovia, într-atât e de redundantă şi de consecventă în puţinătatea instrumentelor expresive, încât toate volumele ulterioare celui de debut Plumb (1916) nu par decât o prelungire a acestuia. De-a lungul a aproape jumătate de veac de poezie, până la ciclul pregătit de poet înainte de moarte, Versete, (1956), poezia bacoviană rămâne la aceleaşi teme, la acelaşi ton, într-o vreme când parfumul boemei de tip simbolist-decadent îşi consumase încă înainte de Al Doilea Război aroma de protest estetic al marginalităţii. Dacă la începutul veacului al XX-lea, versuri cu “bolnave” şi “bete” rezonanţe baudelairiene încă mai puteau atrage atenţia (“Acum stă parcul devastat, fatal, / Mâncat de cancer şi ftizie, / Pătat de roşu carne-vie — / Acum, se-nşiră scene de spital.”; “Barbar, cânta femeia-aceea… / Şi noi eram o ceată tristă — / Prin fumul de ţigară, ca-n nouri, / Gândeam la lumi ce nu există… / Şi-n lungi, satanice ecouri, / Barbar, cânta femeia-aceea”), după anii ’40 doar avangardismul întârziat mai putea zgudui cumva la noi un orizont de aşteptare saturat de atâtea oscilaţii între ermetismul unui Barbu şi etnicismul filosofic blagian. Se pregătea o nouă sensibilitate, un nou romantism, care vor erupe din plin odată cu generaţia ’60. Dar Bacovia delimitează în cultura românească unul dintre cele mai ciudate perimetre literare, prin intensitatea combustiei şi prin aerul de dandysm inactual, prelungit obositor şi (de aceea) uşor de recunoscut de la primul vers. După fenomenul Eminescu, mult prea german, poezia lui Bacovia se va instala ca un strigăt de geam spart în parcursul oarecum liniar şi cuminte al literaturii autohtone. Excesiv de originală prin muzicalitatea seacă şi coloritul sumbru, lirica bacoviană nu va tolera epigoni.

Principiul poetic? Cu mijloace puţine — asocierile epitetice şi metaforice seamănă frapant între ele, la distanţe mari — rostirea bacoviană dă naştere instantaneu unei lumi aflate mereu la limita dintre naştere şi distrugere. Ea trece prin geneză în acelaşi timp în care apocalipsa stă gata să se producă, astfel că întâlnim mereu, în prezent, haosul. Recunoaştem, desigur, universul nostru, cel pe care l-am regăsit cântat de-atâtea ori în poezia autohtonă: iarna, vara, ploaia, ninsoarea, parcul, copacii, iubita, poetul, oamenii, păsările, melancolia, neliniştea. Dar la Bacovia ele sunt puse într-o altă ecuaţie, ele constituie argumentele “tari” ale unei ontologii în plină disoluţie, nicăieri spusă mai autentic.

Iernile ameninţă să îngroape totul, oferind cu răceală culoarea pe care să se vadă crimele oamenilor (“Ninge grozav la abator / Şi sânge cald se scurge pe canal / Plină-i zăpada de sânge animal — / Şi nige mereu pe-un trist patinor…”). Ploile diluviale, când nu îneacă ori sapă la temelia universului (“Şi simt cum de atâta ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc”), înnebunesc prin sunetul lor tărăgănat (“Oh, plânsul tălăngii când plouă! / Ce basme tălăngile spuns! / Ce lume-aşa goală de vise! / …Şi cum să nu plângi în abise, / Da, cum să nu mori şi nebun.”). Căldura descompune lent viii şi morţii laolaltă, umplând oraşul de miros şi putrezind trupul drag al iubitei (“Sunt câţiva morţi în oraş, iubito, / Chiar pentru asta am venit să-ţi spun; / Pe catafalc, de căldură-n oraş, — Încet, cadavrele se descompun. / Cei vii se mişcă şi ei descompuşi, / Cu lutul de căldură asudat; / E miros de cadaver, iubito, / Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat”). Melancolia nu predispune la meditaţii metafizice, vag eterne, ci trimite direct la final, la unul împărtăşit cu luciditate chiar în mijlocul dialogului erotic (“Ascultă, bine, iubito, / Nu plânge şi nu-ţi fie teamă — Ascultă cum greu, din adâncuri, / Pământul la dânsul ne cheamă…”). Spleen-ul simbolist capătă la Bacovia greutatea întunecată a nevrozei, cu mult mai intensă şi mai orientată spre absurd decât plictisurile baudelairiene sau verlainiene (“Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc, / Şi-amanţii profund mă-ntristează/ Îmi vine să râd fără sens, / Şi-i frig, şi burează”).

Acompaniate de muzica scrâşnită a unui univers în agonie, stările bacoviene nu evocă doar epuizarea şi moartea, iar şi iar, ci şi voluptatea de-a le mărturisi, dintr-un fel de sadism al declaraţiilor (“De-acum, tuşind, a şi murit o fată, / Un palid visător s-a împuşcat; / E toamnă şi de-acuma s-a-nnoptat… / Tu ce mai faci, iubita mea uitată?”). Pulsaţia prezentului muribund în conştiinţă e, însă, atât de mare, încât cuvintele rămân puţine şi inutile, până la urmă. E inutil să mai vorbeşti “când orice speranţă e pierdută”, e fără rost să mai articulezi coerent vreun sens într-o limbă când, oricum, nimeni nu te înţelege şi mai ales nimeni nu vede ceea ce tu vezi. În jurul insului se croieşte un vid, un spaţiu al singurătăţii absolute, scufundate în tăcere. Comunicarea, în acest caz, e un accesoriu de lux. De aici mulţimea de puncte de suspensie şi de linii de pauză, excesul de enumeraţii şi de propoziţii eliptice, care alcătuiesc verbalizarea tipic bacoviană. Şi, în sfârşit, un ultimatum semnificativ: “Şi înserează…şi e tăcere… / Şi gândul s-afundă, pierdut vâslaş, / Pe-al vremurilor mers — / Şi jalea de-a nu mai putea face un vers… / Sunt cel mai trist din acest oraş.”

Cu textele din Plumb-ul bacovian, poezia românească a atins cu adevărat capătul: în tristeţe şi-n neputinţa de-a o exprima în întregime. După, doar variaţiuni pe aceeaşi temă.

(text apărut cu ani în urmă în defuncta revistă constănțeană ”Tomis”)