Obişnuiţi să ne celebrăm festivist autorii „la data de” şi să tot lipim etichete scorojite, uităm să dublăm, măcar, funeraliile cu ceva campanii de lectură. „Poet naţional” e cea mai des folosită etichetă în ce-l priveşte pe Mihai Eminescu, dar sunt rare cazurile în care, în afară de menţiuni biografice şi de recitări clamoroase, puse sub cunoscute titluri şcolăreşti, se mai face şi altceva în mod public. Nu că aşa ceva nu s-ar întâmpla şi în alte spaţii culturale, cu tot cu adaosul unui „poet naţional”. Ar trebui să ne obişnuim cu acest raport invers între scăderea interesului pentru cultivarea atentă (şi autentică) şi creşterea celui pentru informarea rezumativ-decorativă şi pentru clişeu.
E tipic acest fapt unei modernităţi saturate de nume, de fapte şi de istoria lor: cu cât scade prioritatea formării de sine prin marile texte, implicând o disponibilitate ascetică a lecturii, cu atât creşte efortul cumulativ superficial, în rând cu altele, banale şi fără semnificaţie. Ar fi, cred, necesară o tăcere de câţiva ani în privinţa acestui exponent remarcabil al romantismului românesc, o tăcere folosită pentru reluarea conştientă a titlurilor sale majore, ca, mai apoi, să se mai poată spune câte ceva despre el.
Ca să-l eliberăm de poncife, sub numele „Eminescu” putem înscrie simplu câteva proporţii, fără să dăm niciun titlu, niciun vers.
Sincronic, axiologia eminesciană nu rezidă doar în talentul poetic excepţional. Cu un parcurs atipic în literatura română (frecventator în salturi al unor şcoli de bună calitate, începând cu cele cernăuţene şi sfârşind cu universităţile vieneze şi berlineze), Eminescu învaţă germana, citeşte şi traduce de tânăr în şi din limba lui Schiller, dar, mai ales, ca bibliotecar al celebrului său magistru, Aron Pumnu, parcurge toată literatura română de până la el. La vârsta studenţiei, boemia occidentală îl deprinde şi cu gustul cafenelei şi al nopţilor pierdute, dar şi cu cel al acumulărilor serioase. Filosofie, ştiinţă, literatură, istorie, folclor, din toate Eminescu îşi zideşte o cultură temeinică, fără să-şi propună să profite cumva de pe urma ei, altfel decât în imaginarul propriu. Sobrul Maiorescu îl şi vede mare poet (când de-abia se făcea cunoscut în „Junimea” ieşeană, la 20 de ani) şi îl proiectează profesor de filosofie la universitate. Eminescu însuşi îşi conştientizează de tânăr senectutea intelectuală.
Meseriile pasagere de după 1874 îi prelungesc provizoratul social, devenit o a doua natură. Dar geniul limbii române, într-o vreme când nu exista o limbă română literară, îi asigură o posteritate lungă, una de mit naţional. A se citi oricare poet român din vremea lui, de dinainte sau de după. Va părea, astăzi, desuet, definitiv îngropat de consumarea ireversibilă a unei etape culturale. Bolintineanu, Alecsandri, Vlahuţă, tradiţionaliştii de început de secol XX se supun acestei sentinţe. Eminescu, însă, îşi păstrează, după atâţia ani, inconfundabila muzicalitate somnolentă a versului, care-i topeşte original şi fascinant obsesiile.
Diacronic, Eminescu închide în spaţiul natal o paradigmă culturală care se epuizase de mult în Europa. În perioada când definitivează marile poeme (după 1880) şi când îi apare singurul volum antum (1883), în Franţa debutau experimentele simbolismului şi se năştea o nouă sensibilitate. Romantismul îşi încheiase socotelile de ceva timp. Demonismul agnostic-nihilist, vizionarismul infinit, imageria descătuşată, gigantismul faustic şi erosul oniric rezonau doar în poezia esticului şi marginalului Eminescu.
Mitologia romantică agoniza în textele unui autor care trecuse, cândva, fugitiv, prin spaţiul binefăcător al culturii germane. Întâmplător sau nu, destinul său se va confunda cu cel al personajelor sale (Dionis, Toma Nour, „bătrânul dascăl”, „Luceafărul din cer”) şi, de ce nu, cu cel al tuturor suferinzilor mussetieni de melancolica „mal du siècle”. Ratat social, greu înţeles de confraţi, bântuit de şovinisme şi utopii, eşuat erotic, beneficiar al unei glorii postume şi, în fine, bolnav şi epuizat prea devreme, acesta a fost Eminescu-omul. Se stinge la 39 de ani, o vârstă când alţii gustau împlinirile unei vieţi trăite în ritmuri fireşti. Cu el, nu moare doar cel mai important romantic autohton şi principalul deschizător al imaginarului poetic românesc, ci şi epoca schopenhauerismului european. Eminescu rămâne, astfel, aşa cum a părut mereu: un ultim mistagog romantic al literaturii universale.
Ca să-l vedem, să-l auzim şi să-l înţelegem, să tăcem un timp. Şi mai ales să-l citim, coborându-l o dată pentru totdeauna de pe falsele socluri.
(text ușor actualizat, apărut cu ani în urmă în defuncta revistă constănțeană ”Tomis”)
