Leu – o poveste simplă

Nici o poveste cu bunici, părinţi, nepoţi şi grădini nu ar fi întreagă fără poveştile lor- dincolo de timp, dincolo de moarte, dincolo de goana raţională a celor mari din jurul lor, câinii duc mai departe un secret al iubirii necondiţionate pe care doar ei îl ştiu cu adevărat. Şi chiar dacă nu au vitejia lui Milou, cel care străbate pământul alături de Tintin, în căutarea luminii, modeştii căţei vin către noi aşteptând doar şansa de a-şi spune propriile lor istorii, cu nimic mai puţin cuceritoare decât extraordinarele voiaje pe care le traversează, împreună, Oblio şi fidelul său Arrow. În clipele în care incerc să îmi reamintesc chipul bunătăţii îmi vin în minte ei, câinii cu nume simple şi viaţă petrecută în marginea celor de a căror iubire depind, la rândul lor. Este ca şi cum, peste generaţii şi peste uitare, se întinde un pod fermecat iar câinii noştri trec în această împărăţie a bucuriei fără de sfârşit, de unde revin spre a ne bântui, blând, visele tulburate de griji.


Leul cel mic.

Atunci când mă opresc în colţul străzii din Focşani şi privesc întinderea vechii mele case pe care timpul a păstrat-o , dăruindu-i privilegiul de a muri, an după an, încărcată de amintirile mele şi de duhul celor care nu mai sunt, mi se pare că aud din fundul grădinii pe care o cutreieram cândva lătratul lui şi mi se pare că revăd, ca într-un joc minunat al visului,salturile cu care mă întâmpina la fiecare revenire, simţind că sosise, în fine, timpul vacanţelor.

Leul cel mic era un câine pe care unii l-ar fi numit maidanez, lipsit de orgoliul rasei ilustre cu care alţii se mândresc. Nu îi fusese dat să aibă parte de rafinamentul gastronomic şi existenţial al altor câini- era un câine simplu, ce se confunda cu grădina şi cu casa pe care nu le părăsea niciodată. Leul cel mic trecea, astfel, an de an,prin viaţă, ca şi cum ar fi deţinut o taină a nemuririi. Părea că nu îmbătrâneşte şi se părea că nimic nu îi răpea această vitalitate a giumbuşlucurilor sale. Căci Leul cel mic dobândise, din adâncurile unei eredităţi misterioase,o artă fără de pereche ce făcea din el un călător . Şi poate că ,dacă soarta i-ar fi dat un alt destin, Leul cel mic ar s-ar fi aflat pe puntea unei corăbii, alături de exploratori, cu ochii către noi pământuri.

Curiozitatea fără de astâmpăr hrănea această abilitate unică a lui- o clipă de neatenţie şi Leul cel mic sărea fără efort gardul dinspre stradă, începându-şi peregrinările sale. Şi totuşi, asemeni unui Ulise care nu poate trăi fără ostrovul său, Leul cel mic se îndrepta, invariabil, către casă, atunci când totul se termina, iar clipa odihnei sosise. Simţeam în el atunci, în tresăririle respiraţiei lui, orgoliul celui care fusese până la marginile lumii şi se întorsese, aducând cu sine poveştile fără de număr în care sunt prinse minunile văzute doar de el. Cuminte, Leul cel mic îşi relua rolul de paznic, păstrând, în colţul adânc al micii sale inimi, amintirea libertăţii pe care evadarea i-o dăruise, ca pe un miracol mărunt.

Leul cel mic întruchipa această virtute a continuităţii iubirii fără de care viaţa noastră nu ar mai avea sens, devenind un pustiu al singurătăţii aspre. Moartea însăşi părea să îl ocolească, ca şi cum ar fi ştiut că lui i se cuvine să trăiască până în clipa în care modestul rai al câinilor îl va primi şi pe el. Alături de Leul cel mic, într-o vară,am plâns la moartea bunicului meu- Leul cel mic avea să domnească , singur, peste întinderea de meri şi de trandafiri înmiresmaţi. Leul cel mic, doar el, mai rămăsesese din vechiul meu oraş: un câine mic păzind o casă ce devenea, treptat, o casă a umbrelor şi a amurgului. Nimeni nu se mai afla acum , pe peronul gării din Focşani, spre a ne mai intâmpina şi ne a îmbrăţişa. Doar el, Leul cel mic, din căsuţa lui de lemne şubrede, lătra atunci când ne apropiam de gardurile grădinii, înţelegând că timpul i-a mai dăruit o vară, alături de noi.

Şi poate că de la moartea bunicului meu, Leul cel mic a început să inţeleagă că un ciudat ceas al despărţirii se apropia. Cum îi poţi tălmăci, în limba lui de culori şi de miresme, căţelului din faţa ta faptul că grădina în care a crescut va înceta să mai fie a noastră? Spre deosebire de oamenii mari, pricepuţi în a inventa cuvinte cu care să ascundă răul pe care îl săvârşesc, câinii nu vorbesc această limbă a morţii şi a păcatului. Înconjurat de tainele pe care nu le mai putea cuprinde, Leul cel mic începea , la rândul lui, să se îndrepte către moarte, atras spre ea de vocea bunicului meu. Neîmblânzit şi călător, Leul cel mic nu putea trăi decât în marginile lumii de care aparţinea. Către ce loc s-ar fi putut îndrepta el, o dată ce casa bunicilor ar fi fost vândută? Şi am ştiut că îi va fi dat Leului cel mic să fie, pentru totdeauna, unit cu merii şi trandafirii pe care i-a iubit atât,închis în căsuţa lui şi aşteptând ca porţile lumii de dincolo să se deschidă şi pentru el, în cele din urmă. După trei ani de la moartea bunicului meu, Leul cel mic a murit- un mormânt la fel de mic ca şi el l-a înghiţit iar peste trupul lui plăpând s-a ridicat iarba şi s-a întins vântul. Dintre toţi cei care au crescut în marginea casei bunicilor, Leul cel mic este singurul care nu a plecat. Pentru că nu putea pleca şi pentru că anotimpul lungilor călătorii de abia începuse.

Leul cel mare.

Leul cel mare a sosit în viaţa noastră la câteva luni după moartea Leului cel mic: din lădiţa adusă de veterinar se iţea o grămăjoară de blană ce scheuna şi se mişca. Din acest bulgăre de lumină a ieşit el, Leul cel mare, ciobănescul german care duce mai departe numele şi dragostea celui de dinaintea sa. După ani,atunci când am clădit o altă casă şi am ales un alt loc în care umbrele să se aşeze, cuminţi, Leul cel mare a venit alături de noi,cucerind pentru sine un ţarc în care locuieşte şi, curând, întreaga curte.

În dimineţile în care îl descopăr pe Leul cel mare dormind senin pe terasa casei noastre, mă întorc, purtat de dor, către lungile dimineţi petrecute alături de Leul cel mic. Mângâindu-l pe el, ştiu că ating,delicat, stafia senină a celuilalt căţel,ridicată din mormântul părăsit de toţi. Ascultând lătratul lui din pragul vacanţelor, mi se pare că mă îndrept,din nou, către locul din care se ridica căsuţa Leului cel mic. Jocurile Leului cel mare sunt şi jocurile Leului cel mic, iar verile mele se desprind din trunchiul verilor ce se scurgeau în casa bunicilor.

Între Leul cel mic şi Leul cel mare un drum se întinde, străjuit de vocile şi chipurile celor care nu mai sunt. Atunci când visez casa bunicilor şi intru din nou pe aleea străjuită de trandafiri, la trezire regăsesc în grădina mea promisiunea fericirii: Leul cel mare este în colţul lui şi o zi nouă poate să înceapă. Căci sufletul căţeilor nu-şi poate închipui cenuşa morţii, ci doar puterea fără de egal a dragostei.

2 Comentarii

  1. dusan crstici says:

    Minunat articol plin de sensibilitate atat de frumos exprimata, incit nu-l pot reciti fara lacrimi in ochi! Intr-o tara naclaita de cruzime extrema fata de animale, inceputa cu exerminarea in masa a cailor taranilor arestati sau colectivizati cu forta, cu hingheriada anilor ’50 si terminata cu hingheriada electorala postdecembrista, un astfel de text are efectul manei ceresti din pustiul Sinaiului. Un adevarat balsam sufletesc! Nu gasesc suficiente cuvinte de multumire pentru minunata lectura oferita cu atata bonomie, astlel incat le completez cu multa admiratie! Dusan Crstici, in seara Adormirii Maicii Domnului 2016, impresionat pana la lacrimi!

  2. MULTUMESC!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *