Poezia lui Ion Pillat este încărcată de un sens al tradiţiei şi al melancoliei. Trecutul reconstituit în paginile sale este unul modelat cultural- de aici, tentaţia de a reveni către arta lui Pillat ca la un liman al amurgului şi visării.
Biserica de altădată.
Biserică de altădată, ce ctitor mi te-a scos în cale
Cu zarzării din curtea veche si năpădită de urzici,
Sub coperiş lăsat pe-o rână, la margine de mahalale,
Sub turnul mângăiat în aripi de raze şi de rândunici…
Cu chipul şters în zugrăveală: Matei şi Marcu, Ion şi Luca,
Evangheliştii de pe vremuri, tuspatru predică-n pustiu-
Amurgul doar şi toamna, singuri, dau să pătrundă prin uluca
Grădinii Domnului, pe care astăzi credincioşii n-o mai ştiu…
Biserică de altădată, din nou primeşte să-ţi calc pragul
Ca-n noaptea primăverii mele cu zarzări înfloriţi pe cer.
În somnul veşnic,bunul preot, de mult şi-a lepădat toiagul
Şi întru Domnul odihneşte bătrânul său paracliser.
Sunt singur în amurg de toamnă azi, singur eu cu patimi multe
Şi nimeni nu mai toacă seara prin suflet şi prin mahala,
Nu –i nimeni să se roage-n tindă şi taina nimeni s-o asculte
Şi la icoane sfânt s-aprindă sfânt lângă sfânt, stea lânga stea.
Mănăstire.
Pe zări străvechi ca scoarţe olteneşti,
Ţesute –n flori şi păsări de-amurgire,
Pe culmi te înălţai să împlineşti,
Logodna cerului cu ţara, mânăstire…
Şi valea ca o carte s-a deschis
Şi întâia stea citi în ea prea bine,
Şi ce-a fost trup de om s-a făcut vis
Şi ce-a fost dor s-a împăcat cu sine.
Şi-n mine şi–n poiană şi pe drum
Deodată s-a întins atâta pace.
Că Dumnezeu plutea ca un parfum
De fân cosit, când claia se desface…
Şi aş fi crezut că totu-i zugrăvit
Şi că privesc, copil, o stampă veche,
De nu –mi venea –când şters, când desluşit,
Un zvon adânc de clopot în ureche.
( din ciclul “ Biserica de altădată”, 1923- 1926)
