Ce poate fi mai frumos, mai sănătos şi relaxant decât o plimbare în parc, însoţită de alergări uşoare, ascultatul ciripitului minunat al păsărilor, poate şi un scurt antrenament de tenis!? Există şi un bonus: poţi admira atât defilarea pe lac a raţelor şi a gâştelor semidomesticite, cât şi cuplurile care se sărută. Tinere femei, atent (sau strident) machiate – dar oricum îmbrăcate mai lejer în acord cu timpul văratic, spre admiraţia multora – fac parte din acest peisaj. Mămicile îşi plimbă şi alintă bebeluşii, bicicliştii, împătimiţii de jogging, triciclete şi de role participă cu toţii la această atmosferă uneori feerică, un ritual al plimbării şi relaxării. O armonie desăvârşită! Starea ta psihică – măcinată de: viaţa trepidantă, problemele întâlnite la serviciu, certurile cu prietenii, cu iubita – se îmbunătăţeşte vizibil după două ore şi jumătate–trei de terapie prin hoinăreală şi mişcare alertă într-un loc aflat la doar 10-15 minute de Piaţa Unirii, adică de o forfotă urbană pe care cu greu o percepi stând în parcul de lângă Dealul Filaretului.
Dar totul are un preţ. Chiar foarte mare. Ca să ajungă în Parcul Carol (fostul Parc redenumit de comunişti al Libertăţii după 1948), amicul meu Mihai – care locuieşte într-un cartier sudic al Bucureştiului, undeva între Rahova şi Ferentari – trebuie să străbată o (fostă) zonă industrială a sectorului 5 (cu prelungiri în sectorul 4 – adică strada Fabrica de Chibrituri/ str. Dr. C. Istrati), care arată deprimant. Mihai mi-a descris recent zona cu lux de amănunte, dar oricum aveam şi eu propriile reprezentări (nu doar livreşti) şi experienţe mai mult sau mai puţin traumatice. Am folosit-o ca punct de tranzit şi scurtătură pentru a ajunge la Piaţa Unirii, de fapt la staţia de metrou, când cu grevele şoferilor de la RATB sau când doream pur şi simplu mişcare şi abdomen plat…
Pe anumite secţiuni este ca după bombardament, cu faţade degradate, cu ziduri din care se scurg bucăţi de beton, cărămidă, BCA etc, cu clădiri puse de mult pe lista de demolare, dar care încă rămân în picioare şi pe lângă care treci cu fereală. Materiale solide generatoare de praf care se preling spre încălţările şi veşmintele tale. (Or, după o ceartă cu iubita şi despărţirea de rigoare, parcul este şi o zonă unde încerci să reintri în viaţa socială, să afli o parteneră, şi se cade să fii cât mai prezentabil). Îţi mai stă ceva în cale. O mizerie specifică oraşului, dar mai ales Sudului neglijat de edili şi de guvernanţi, cu rahaţi în plină stradă sau/şi carosabil, pungi şi bucăţi de ziare aruncate etc, pe care abia poţi să le eviţi la un vânt mai ferm al dimineţii.
Merită toate acestea mersul pe jos timp de 18 minute? La început, amicul Mihai nici nu şi-a pus această problemă. Nici nu exista alternativă: voia (avea nevoie absolută de) cât mai multă mişcare; mijloacele de transport în comun sunt la fel de deprimante (în plus, de unde stă Mihai – la doi paşi de mine – nu există comunicare directă cu Filaret/Parcul Carol. De fapt, există tramvaiul 23, dar cu el faci un ocol de 7 staţii, în 30–35 de minute!); aproape niciun taxi nu te va lua pentru o cursă de mică distanţă, de 4-5 minute chiar într-un trafic aglomerat. Pe scurt, nimic nu era dezirabil în afara mersului grăbit per pedes. Dar a intervenit ceva care l-a pus pe gânduri… Pentru mine nu era deloc o noutate; o trăisem pe propria piele. (va urma).
