Din când în când servesc prânzul la restaurantul unui hotel central. Loc frumușel, decorații cu stil (stucaturi, lambriuri, candelabre, mobilier sculptat, catifea). Într-un colț al spațiului plin/arhiplin de bunătăți nutritive, pianul. Cu-al său pianist. De ani buni, dar parcă de decenii sau de totdeauna, omul cântă nonstop suita acelorași piese muzicale. Și-o face având în față, întotdeauna, partitura fiecăreia. Mi-e o enigmă, o dilemă, de ce.
În mod „normal”, după zeci și zeci de repetări ale acelorași piese, cam orice muzicant le-nvață pe dinafară. E treaba lui dacă preferă să-și arate plictisul rutinei prin reproducerea mecanică, indiferentă a melodiilor, fără nicio variație, patos, subiectivitate, inimă. Dar tot nimic nu-l costă să facă treaba asta fără note în față. Chiar e foarte simplu, după o relativ scurtă vreme cântatul pe de rost fiind automatism dintre cele mai banale, de văzut la orice copil minimalist muzical. Cu spatele la mâncăciosul public, cu ochii-n partiturile melodiilor lui simple, pianistul nostru substituie fără nimic în plus/minus o bandă, CD sau stick. E parte din peisaj. Dar de ce, totuși, își menține inutilele partituri? Din teama de-a nu greși? Nicidecum. Nimeni n-ar remarca, nimănui nepăsându-i. În preajma sa lumea se învârte excitată în jurul marilor galantere de autoservit bunătăți, concentrându-se pe ce și cât să aleagă, evaluându-și poftele papilelor, salivației, burdihanului, combinația elementelor, cantități. Mai degrabă, cred, omul privește în partiturile inutile din nevoia inconștientă a demonstrării vizual-publice a prospețimii și spontaneității (care nu există), din autosugestia prestării unei muzici live. Deoarece, nu-i așa, toată lumea e convinsă că muzica executată adhoc e net superioară aceleia înregistrate și redate-n buclă de vreun mecanism. Iluzia e similară platourilor cu de-ale gurii: important e să pară totul proaspăt, păcălitura trecând neremarcată mai mult decât des. Oricum, în cazul pianistului nostru știmele cu păianjeni pe scări și ochii ațintiți pe foi constituie desăvârșirea fizicalistă a actului său drept rutină, de mecanism, de automat reproducător fără cusur.
Nefiind artă, ci doar dexteritate palmar-degetală, și nici varietate creativă ci doar execuție reproductivă, muzica pianistului doar acoperă zgomotele văsăriilor și tacâmurilor și ale conversațiilor, ale fâțâielilor clienților autoservindu-se, deplasându-se, intrând și plecând. Personal, nu agreez acest uz acustic mult dedesuptul așazisei „arte muzicale”, considerându-l un pragmatism pretins, așadar dispensabil. Bruitismul spontan e tot un fel de muzică, iar naturalismul acesteia, dacă chiar asculți atent, îl vezi deținându-și/obținându-și/atingându-și o creativitate proprie, specifică, unică, aparent repetitivă însă plină de varietate. Personal, mi se pare total inutilă lălăiala piesulicilor ambientale, utilizată/menită doar să acopere un adevăr natural. Și totodată un „adevăr social”. Pe asemenea considerent prefer și recomand muzica zgomotelor neintenționate, neprogramate; acest zgomot „gratuit” fiind acolit sau pandant al „partiturii” spontane, bogate dar gratuite a Naturii, al mereu înnoitei acustici egal imprevizibile și spectaculoase, care nu cere oamenilor nicio contribuție sau sforțare, de care oamenii s-ar putea bucura sincer. Zgomotul ambiental, pur și singur, fiind nu doar acceptabil, ci chiar mai spectaculos decât muzica ce se ia la întrecere cu zgomotul și-și propune să-l acopere sau mascheze.
Ziceam, așadar, că e vorba de un restaurant. Cu prânz all inclusive, așadar cu o pletoră de mâncăruri, mâncărici (prefer jocularu-mi mâncărimi), adică feluri principale și secundare, adausuri și garnituri multiple, salate, fructe, ciorbe, prăjituri. Din care, deci, poți alege cât poftești, așadar poți mânca pe alese, variat. Cum facem mai toți. Aproape lipit fizic de marile galantare, vase și mâncăruri aromitoare, pianistul nostru cu papion trebuie că-i un tip cu-n oarecare rafinament. Dacă nu înaintea orei de prânz public, măcar după ora închiderii respectivului prânz precis papă și el, pe alese.
Spre perfect contrastantă deosebire, la o masă din fața mea s-a așezat odată un lăutar. Genul de muzicant care n-a știut toată viața ce-i aia partitură, note, acorduri, game, adică scris și citit muzical. Dar muzica propriei sale caste e una cu unul sau mai multe repertorii foarte variate, în care fiece piese e cântată cu orice ocazie un pic diferit, cu mărunte improvizații, cu patos ori suflet, cu interes pentru măcar minimă impresionare a oricăror urechi. Fiindcă nu știe carte muzicală, i se zice muzicant. Fiindcă știe muzică, știe și poate să facă muzică, de fapt e artist, e chiar muzician.
Omul concret de care tocmai vorbesc (am mai încercat a-l surprinde), e în contrast radical cu majoritatea consumatorilor din local și în sensul că de fiece dată în farfuria sa încarcă foarte multă carne, macră goală, de găină și mai ales de porc. Lângă, punând o farfurie plină cu 3-4 feluri de colțuni de pită. Asta e tot ce mestecă și-nghite bietul om, opțiunea demonstrând nu atât o amintire dragă din prima-i copilărie, ca și cum așa ceva ar fi însemnat „ca la mama acasă” ori ar fi avut pe-atunci pe masă. Ci reprezentând mai degrabă efectul amintirii foamei frecvente ori a maximei sărbători din copilăria sa sau doar a părinților și bunicilor săi, a căror sensibilitate alimentară s-a format pe când carnea era o raritate și scumpătate, constituind visul tuturor săracilor și înfometaților strămoși. Și fiindcă tot pe-atunci legumele și zarzavaturile, dar mai ales verzăciunile colectibile din păduri, câmpuri, răzoare și șanțuri vor fi fost hrană curentă, acum la maturitate omul preferă visul, dorul, preferința și răzbunarea copilăriei, servindu-se doar cu carne goală, evitând orice fructe, legume, zarzavat. Așadar bătrânul contemporan mănâncă foarte nesănătos, nerezonabil, antidietetic, colesterolic, infarctian. Deja e subțire, uscat și ridat, firav și fragil, îmbătrânit prematur.
Probabil va muri cu mult înaintea pianistului. Dar nu pentru că, vorb-aia, ars longa–vita brevis, ci fiindcă mănâncă prost, gras, adică porcos. Ironic sau nu, oarecum adeverind faptul că expresia cu arta și viața a fost lansată în antichitate tocmai de către tatăl tuturor medicilor somaticieni, Hippocrates. În plus precis lucrează haotic, sporadic, adică face muzică atât cât îl rețin patronii vreunor petreceri, oamenii și ocaziile obligându-l să sară peste nopți și ore de-odihnă, mai mult ca sigur bând cot la cot cu respectivii petrecăreți (căci nu mulți lăutari sunt ca Gabi Luncă și Ion Onoriu, care penticostali fiind nu puneau strop de alcooluri pe limbă).
În acest răstimp, pianistul cu școală se va fi alimentat „cu cap” și știință, cu apetit pentru varietate, alesătură, calități. Va fi cântat doar câteva ore (fixe) pe zi, așadar având program de lucru stabil și-un regim de viață regulat. Bașca fără nicio bătaie de cap artistic, reproducând ca o placă, CD sau stick muzical aceleași și-aceleași și tot aceleași piese accesibile, de popularitate, de cafe-concert, de tafelmusik banal, ambiental, ignorat de oricine. După același principiu, ars longa–vita brevis, insinifianta lui artă-meserie se va întinde pe o viață mai lungă. Nu negreșit și mai interesantă (dar mai știi? poate, totuși, omul poate avea și vreun fel de festival sau carnaval privat, intim sau microsocial, domestico-familial, opus plictiselii sale maxime de peste claviatură). Dar mai bine să nu aglomerăm schița de profil psihosocial și destinal care constituie intenția acestui text. Căci vi-i propun pe cei doi muzicanți drept un fel de metaforă pentru o tipologie a omenescului.
Un pianist de tavernă, producând ca tonomatul un fundal sonor (= muzical zgomot de fond). Acceptat de societate pentru subțirimea-i funcțională și semantică, în ultimă instanță pentru insinifianța și dispensabilitatea sa, deoarece nici nu încântă nici nu supără pe nimeni. Omul se poartă elegant, se hrănește sănătos, trăiește peste medie. La polul opus, un lăutar de acțiune performativă, un saltimbanc al sunetelor mereu reînființate, improvizate parcă din nimic, întotdeauna energice și energizante. Și el e folosit foarte adesea doar ca sonoritate de fundal, ca acoperitor al sporovăielilor, chiuiturilor, strigătelor sau zdrăngănirii de cină festivă ori de dans nebun. Însă care, la o adică aparținând tăcerii și audierii propriuzise, poate impresiona/emoționa profund. Omul acesta însă prestează un stil de viață nesănătos, boem, slab alimentar și risipitor, caracteristic familiilor numeroase și simple, totodată majoritar orfane de tați.
Între asemenea două extreme scalare, pe-o infinitate de puncte-nuanțe sau treptuțe, suntem toți. Toți ne sperăm/visăm, pretindem sau chiar ne pregătim/trudim ca să fim interesanți, utili și buni, speciali, unici. Chiar și în profesiile cu virtuți sau virtualități aparte, originale, creative, o parte masivă dintre reprezentanți suntem doar redundanți, repetitivi, tradiționaliști, conservativi, plicticoși, mediocri. Și mulți suntem artiști doar în imaginația proprie, fabulând mai mult sau mai puțin adecvat sau imaginativ primprejurul lucrurilor mai acătării. Situații atât de clare precum cele simplificate în „pianistul” și „lăutarul” pe care i-am extras aici nu sunt foarte multe. Majoritatea noastră suntem niște fracțiuni și complicațiuni dificile, împestrițate maximal, curcubeie egal efasate sau întignate, confuze. Dar multe, enorm de multe cazuri/„soluții” umane se aseamănă, rețin similare constante. Mai mult sau mai puțin vizibil și folositor, clișeele, cadrele, cutiile, formatele, pătrățelele de tabel caracterologic au atât incidențe care ne merită atenția, observarea, înțelegerea, cât și incidențe ce ne scapă, ne opresc mintea, ne depășesc comprehensiunea de moment.
