De moarte şi de impozite (mai mari) nu scapi – se spune. Aţi urmărit probabil – mă adresez acum mai ales bucureştenilor – sarabanda desfăşurărilor şi declaraţiilor contradictorii referitoare la stabilirea impozitelor locale pe anul 2013. Primarul Sorin Oprescu afirma solemn că ele nu vor creşte. A fost o promisiune fără acoperire, o minciună, cum s-a văzut până la urmă.
Totuşi, precum înecatul, m-am agăţat de orice, sperând să nu plătesc în plus nişte taxe pe care oricum nu le regăsesc în investiţii edilitare durabile, demne de remarcat. Acum două–trei zile am primit de la Primărie înştiinţările de plată privind impozitul pe clădire şi impozitul pe mijloace de transport. Surpriză plăcută – nu crescuseră în raport cu 2012! Prilej aproape de sărbătoare – uite că totuşi s-a făcut dreptate, s-au ţinut de cuvânt! Numai că această jubilaţie infantilă avea să se stingă în mai puţin de o zi. Pe lângă vestea proastă că impozitele de fapt au crescut (cu 16%), s-a mai adăugat şi realitatea a două drumuri în plus – la un sediu al direcţiei de impozite şi taxe (unde primeşti un document care indică diferenţa de plată) şi din nou la trezorerie / CEC. Pentru ce această minciună din înştiinţări? Ca fiecare primar să pretindă în hârtia ataşată de înştiinţare că nu a mărit taxele? Minciuna „omului nou“ sau a omului postcomunist?
Deocamdată, constat că trăiesc într-un „oraş nou“. Da, cu ghilimele. Şi nu îmi dau seama ce înseamnă asta. Citez din Daniel Marian Vanghelie: „Devenim, pe zi ce trece, locuitorii unui «oraş nou» [sic!] cu blocuri mai frumoase, în care oamenii plătesc mai puţin la întreţinere [fals! În cazul meu!] şi au un confort mai mare în apartamente“. Vă scutesc de un inventar al dezacordurilor din text. Ce înseamnă, totuşi, „oraş nou“?
