Consiliul Național al Cinematografiei și filmul românesc, de-a lungul mandatului domnului Eugen Șerbănescu, s-au aflat într-o ineptă și neputincioasă relație de colaborare. La adăpostul unei legi a cinematografiei cu multe hibe și cu un regulament plin de fisuri, domnul Eugen Șerbănescu s-a trezit în imposibilitatea de a veni în întâmpinarea cineaștilor români. Cel puțin asta reiese din fiecare discuție, mai nouă sau mai veche, legată de îmbunătățirea colaborării între oamenii din mica lume cinematografică autohtonă și instituția pe care a condus-o. Cu fiece ocazie în care oamenii de film ridicau o problemă care s-ar fi putut rezolva doar cu sprijinul CNC, directorul Șerbănescu ridica din umeri și arăta cu degetul legea cinematografiei, care îi îngrădea, nu-i așa, bunele intenții. De aici, imposibila iubire. Dar ce spun eu iubire? Nici măcar o măruntă și de bun simț intenție. Însă, la vreme de adunat laurii, grație acelorași cineaști pe care îi trimitea constant să mai citească o dată legea, domnul Șerbănescu era primul care se autogratula cu merite care, e limpede, că nu-i aparțineau în niciun procent.
Privind dincolo de ograda CNC-ului, de-a lungul aceluiași mandat (fără termen, de fapt, noroc cu numirea pe postul de consul), miniștrii culturii au avut atitudini dintre cele mai îndoielnice legate de gravele probleme pe care cineaștii le-au făcut publice, în diverse ocazii. De la imposibilitatea (naturală sau rațională) de a înțelege misiunea CNC-ul pe vremea lui Adrian Iorgulescu, sau de la falsul exercițiu de admirație al lui Theodor Paleologu privind „pleașca”, adică filmul românesc de succes și de export, până la lipsa totală de reacție a lui Kelemen Hunor sau a lui Daniel Barbu, actualul ministru. CNC-ul are un statut incert, parte instituție publică aflată sub tutela ministerului culturii, parte for autonom. Sigur că nu această ambiguitate este responsabilă pentru nepăsarea crasă și incredibila inerție a acestor miniștri față de fundătura de acum, numită CNC.
Această instituție ar fi trebuit să-și poarte numele de Centrul Național al Banilor din Cinematografie, pentru că altceva nu a fost. Un soi de casă de ajutor reciproc. Dacă măcar o dată s-ar fi gândit ce înseamnă cuvântul cinematografie, ce instituție conduce și la ce e bună ea, domnul Șerbănescu ar fi descoperit că, pe lângă bugete distribuite celor cu merite deosebite în orice, mai puțin în cinema, ar fi putut să se gândească la filmele care nu mai au săli, la sălile care nu mai au spectatori, la copiii de acum care ar putea deveni spectatorii din viitorul foarte apropiat, la rușinea de a nu avea nicio revistă de specialitate (i-au luat-o înainte studenții de la UNATC), la filmul românesc pe care nu dă două parale (la propriu, dacă e să ne gândim la teribilele concursuri). Nu îți trebuie simțuri speciale ca să observi ura, invidia și frica unor indivizi din CNC, pentru care filmul este, de fapt propriul lor dușman.
În fond, dincolo de interesele financiare, pe care mulți din CNC le-au trecut pe lista de priorități, nu mai rămâne nimic. În fond, dincolo de funcția de ministru, pe care toți au trecut-o în CV, nu mai rămâne nimic. Pentru că nici pentru unii, nici pentru alții nu contează absolut deloc obiectul muncii lor. Puteau la fel de bine să se ocupe de CAP-uri sau de șuruburi. Nu există niciun dubiu în privința dezinteresului major al ultimului director CNC față de filmul românesc, față de film, în general. Însă, blestemata asta de inadecvare a celor mai mulți dintre oamenii care conduc instituții de cultură în România nu ne conduce la concluzii prea senine.
În definitiv, de ce ar fi nevoie ca relația să existe și apoi să și dureze? Pe lângă un neîndoielnic echilibru între bun simț, caracter și onestitate, ar fi necesare discernământ și minim simț estetic, capacitatea de a asculta și de a fi atent la celălalt (mai mult de zece minute), inițiativă și voință politice (nu de partid, însă), drag de oameni și de cinema … Ei, dar deja pretențiile sunt dintr-un alt film, desigur.
PS. Îi recomand, cu cea mai mare seriozitate, celui care va veni la conducerea CNC-ului să vadă cel puțin trei filme românești în sala de cinema, înainte să se înscrie la concurs. Sigur, ideal ar fi să se fi întâmplat deja.
Si dupa dvs -nu-i asa?- dinozaurii sint a „piece of cake”. Descurajati orice bunavointa prin severitate nedreapta. Daca esti pus la gramada cu cei care fac rau, ce rost mai are sa incerci sa faci bine?
Domnule Paleologu, vă alintați. Sunteți prea îngăduitor cu dumneavoastră, dacă încercați să demonstrați că, din poziția de ministru al culturii, ați avut intenții bune. E cam puțin. Nu cred că grămada de rău v-a obstrucționat acțiunile, dumneavoastră ați avut, însă, ocazia să blocați răul (inclusiv pe cel de la CNC).
De ce „falsul exercitiu de admiratie”? Aruncati in mod iresponsabil cu cuvintele.
Domnule Paleologu, la premiile Gopo v-ați exprimat sincer admirația față de filmele noului val. La câteva luni, când ați organizat la minister o întâlnire întru luminarea problemelor legate de CNC (la care am participat), atitudiunea dumneavoastră față de subiect nu a existat, deși știați că e un conflict major. Concluzia întâlnirii: vom analiza situația.
Și așa a rămas. Una este să vă placă filmele regizorilor români și alta e, ca din funcția de ministru al culturii, să-i fi ascultat și să aveți inițiativă, în mod real. Dacă s-ar fi întâmplat asta, v-ați fi asumat rolul de mediator între cineaști și CNC, măcar pentru câteva întâlniri.
Vad ca ati mai pus putina apa in vin, dar tot sinteti nedreapta. Nu tineti cont de odioasa campanie declansata impotriva mea de Sergiu Nicolaescu (tocmai din cauza respectivei intilniri), de precaritatea pozitiei mele intre ciocanul PSD si nicovala PDL, de imposibilitatea juridica de a-l demite pe directorul CNC, de intensitatea unor rivalitati personale cu care nu am absolut nicio legatura.
Puteti spune, daca sinteti cit de cit corecta: „in pofida bunelor sale intentii, Paleologu n-a reusit in scurtul sau mandat decit sa inceapa niste consultari care au fost ulterior ignorate de succesorii sai”.
Nu-mi stă-n obicei să diluez. Cred că v-ați speriat mai tare de Sergiu Nicolaescu decât de Eugen Șerbănescu, pe care nu era necesar să-l demiteți, ci să cereți un audit, de pildă, pentru instituția pe care o conducea. După mine, nu durata mandatului contează, ci faptul că ați făcut pași de furnică acolo unde zăceau relaxați niște dinozauri.