În decembrie 1914, în primul an al Marelui Război, în Vechiul Regat încă neutru şi trăind în umbra bătăilor cu flori de la şosea, se consuma ultimul act din drama pasională a Nataliei Negru şi a lui Dimitrie Anghel. Sinuciderea poetului stătea,ca şi moartea lui Alexandru Odobescu, sub semnul acestui amestec de pasiune devoratoare şi de melodramă pariziană. Femeia fatală intra în imaginarul românesc. Din amiciţia tandră şi din parteneriatul creator care îi unise de Anghel şi pe Şt. O .Iosif nu mai râmânea decât ruina unor amintiri şi gustul morţii. În vuietul de tranşee şi în decorul de dezolare al războiului, toate acestea păreau să aibă un aer minor, de dramoletă. Dar în aceste detalii se închidea un întreg destin, aşezat sub semnul fragilităţii, reveriei şi melancoliei.
Dimitrie Anghel este, ca atâţia alţii dintre contemporanii săi, un autor graţios, uitat pe un raft de bibliotecă, o notă de subsol menţionată în paginile lucrărilor de licenţă sau de master, o fotografie îngălbenită, desuetă în economia ei sepia. Opera şi biografia sa ţin de un cu totul alt timp, atât de îndepărtat de noi, un timp al moşiilor şi al vacanţelor marine, un timp al pianurilor ce urcă note chopiniene, un timp al muzicalităţii simboliste şi al reveriei în grădinini înmiresmate, un timp al lentorii şi al lumii de ieri, un timp care se scurge aurit de poezie şi însângerat de iubire, ca într-o delicată partirtură decadentă.
Într-un fel, moartea l-a salvat pe Anghel, oferindu-nemurirea florală pe care o imaginează poezia sa. În noul univers postbelic, Dimitrie Anghel ar fi fost o prezenţă excentrică, un supravieţuitor poate ridicol, o umbră incapabilă de evoluţie intelectuală. Dispariţia îl aşează în această ramă vintage de belle epoque. Timbrul său se incarcă de patina trecutului. Fantomele colorează reveriile sale, iar literatura sa se dezvăluie, elegant, ca o făptură de noapte ,catifelată.
Un moldovean pe jumătate simbolist
Dimitrie Anghel este un moldovean ce duce în ereditatea sa amintirea maternă a orientului. Între energia ( fantastă) a tatălui, ce visează la noi metode agronomice pe moşia sa, şi rafinamentul mamei, opţiunea lui Dimitrie Anghel s-a îndreptat spre inadaptarea elegantă ce îl apropie de atâţia alţi colegi ai săi. Moldovenismul lui Dimitrie Anghel este un sentiment al memoriei, un cult al lucrurilor şi locurilor fragile, o predispoziţie de a coborî pe cărările timpului spre obârşia sa şi a comunităţii care îl cuprinde, o dominantă melancolică care se aliază cu paseismul său bine temperat. Din Anghel vine şi acel timbru unic al lui Ionel Teodoreanu- ca şi acesta, Dimitrie Anghel trăieşte în domeniul de graniţă al proustianismului “minor”. Fiecare gest al prezentului evocă un alt gest, de dinaintea lui. Universul moldovenilor este o cutie muzicală,un teritoriu armonic în care trecerea şi moartea sunt domesticite, prin dor.
Dimitrie Anghel este un moldovean pe jumătate simbolist. Spectrul moşiei natale de la Corneşti şi al grădinilor îl bântuie, iar din această materie a visului se hrănesc versurile sale. Dimitrie Anghel este un moldovean ce descoperă, la Paris fiind, chimia lui Moréas şi extravaganţa lui Wilde. Din acest spaţiu al simbolismului vin şi rimurile lui Albert Samain,cu a sa grădină a infantei, acel Samain spre care se întorc şi cei ce poposesc la Medeleni, peste ani. Simbolismul lui Anghel refuză inovaţiile formale şi rămâne încadrat de clasicitatea prozodică: Anghel este un simbolist al drumului de mijloc. El nu are nici adâncimea thanatică a lui Bacovia, dar nici jovialitatea lui Minulescu. Este mai aproape, în pasiunea sa florală, de hieratismul lui Ştefan Petică, un alt moldovean.
Teritoriul lui Dimitrie Anghel, în poezie, este saturat de miresme şi de culori, este un teritoriu al grădinii, un spaţiu al armoniei edenice în cheie minoră, un cosmos ordonat de jocurile anotimpurilor. Florile lui Anghel sunt opera celui pe care Victor Eftimiu în numea un Luchian al poeziei. Impresionismul lui Anghel este atent la fiecare vibraţie , iar limba sa curge, eufonic. Soarele melancoliei se înalţă peste grădinile sale.
Fiinţă amfibie, Dimitrie Anghel a scris, simbolist, în paginile “Sămănătorului”- un paradox ce ţine de dinamica câmpului literar de la noi. Relaţia dintre Anghel şi Iorga a fost tensionată. Pentru spiritul doctrinar al lui Iorga, poemele lui Anghel aveau un aer suspect- evazionist. Imaginarul său nu se putea încadra în logica procustiană a directorului de conştiinţe.
Posteritatea lui Dimitrie Anghel este posteritatea prozei sale. G.Călinescu, Şerban Cioculescu sau Mihai Zamfir au investigat acest teritoriu al graniţei şi al hibridizării. Refuzând realismul tradiţional şi ordinea naraţiunii de tip romanesc, Anghel, alături de Macedonski, deschide domeniile amintirii şi ale reveriei. Din paginile sale vor ieşi nu doar Arghezi şi Vinea, ci şi Ionel Teodoreanu. Moldovenismul lui Dimitrie Anghel prelungeşte predilecţia paşoptiştilor pentru memorie şi volutele ei. “ Fantomele” pe care le convoacă în proză sunt cele ale propriei sale vieţi.
Anghel îşi are ale sale “Întoarcerea în timp’ şi “ Masa umbrelor”. Cei ce au murit reînvie în aceste rânduri poematice şi fluide. Anghel îşi are madlenele sale, fante ce permit alunecarea în trecut, un trecut care este unul individual şi comunitar, deopotrivă. Cu decenii înainte de Teodoreanu, Anghel este un ieşean ce citeşte semnele decăderii şi evocă vremurile de demult, ale bătrânilor. Arcadia lui Anghel este situată în acest trecut fabulos. Nu este atât un simptom de sâmănătorism, cât o coloratură tradiţionalist- melancolică. Poemele în proză şi fragmentele de fantome ale lui Anghel sunt o carte a trecerii şi a timpului, o tentativă de a încadra, prin cuvinte, o curgere de emoţii şi de inagini. Proza lui Dimitrie Anghel este un triumf al simbolismului său ambiguu.
Efigia lui Anghel nu ar fi întreagă fără fiinţa bicefală care se naşte din colaborarea cu Şt. O. Iosif. Asemeni lui Borges şi Bioy-Casares, cei doi hrănesc un autor la două mâini, un autor în ale cărui scrieri se topeşte timbrul celor doi. Experimentul A. Mirea este unul dintre cele mai îndrăzneţe, graţioase şi ironice jocuri intelectuale din istoria noastră culturală. Şi dacă legendele şi comediile în versuri sunt datate, cronicile rimate din caleidoscopul lui A. Mirea au savoarea galică a unor satire de Topârceanu. A. Mirea este jumătatea ludică a personalităţii lui Anghel. Aici predomină ironia, detaşarea ironică şi privirea severă îndreptată împotriva realităţii. “ Genul minor” este înnobilat, prin parodie.
Dimitrie Anghel este suspendat, prin moarte, în Vechiul Regat de belle epoque. Reveriile şi rimele lui A. Mirea sunt parte din sunetul acelor vremuri îndepărtate. Grădinile sale nu mai sunt. Betonul şi istoria le-au înghiţit, tenace: ceea ce durează este colecţia de umbre din paginile sale. Moldovean pe jumătate simbolist, Dimitrie Anghel este un spectru care ne bântuie, muzical, nopţile.
