„Puterea, de dragul puterii, pentru onorurile și privilegiile pe care le oferă, nu mă interesează. Aș fi putut trăi altfel. Aș spune chiar că mi-ar fi plăcut să trăiesc altfel. Dar sunt neprețuite convingerea și onoarea de a fi parte a unei misiuni istorice, participarea nemijlocită și imediată alături de o personalitate de excepție în ceea ce înseamnă un proiect fără precedent de renaștere națională.”
Georges Pompidou
Pe 2 aprilie 1974 înceta din viață președintele Republicii Franceze, Georges Pompidou, după o lungă suferință cauzată de așa-numita maladie Waldenström. Născut în anul 1911, după o carieră didactică și administrativă[1] îndelungată respectiv o colaborare apropiată cu Charles de Gaulle, personaj istoric și, am putea afirma fără să exagerăm, providențial al Franței, Georges Pompidou va fi ales în anul 1969 în funcția de președinte al statului și își va lăsa o amprentă importantă în tot ceea ce a însemnat Franța celei de a doua jumătăți a secolului XX și nu numai.
Acest articol își propune reliefarea unei anume dimensiuni a personalității lui Georges Pompidou, cea, cred, menită a ne determina să înțelegem diferența între omul politic și omul de Stat; în egală măsură importanța covârșitoare a profilului cultural al omului politic, ca parte intrinsecă a parcursului, prestației și personalității celui destinat a ocupa, o perioadă, cea mai înaltă funcție în Stat. Astfel prietenia între Georges Pompidou și André Malraux nu a fost una întâmplătoare. Hervé Gaymard[2] avea să remarce că după Eliberare[3] două personalități i-au lipsit lui de Gaulle pentru a reconstrui Franța: Leclerc și Jean Moulin. Dar alte două de același calibru i-au fost aproape: André Malraux și Georges Pompidou, „tutori invizibili ai măreței sale singurătăți.” Onorarea memoriei lui Georges Pompidou devine astfel „o sursă perpetuă de admirație, curaj și speranță.”
Georges Pompidou nu a fost doar premier și ulterior președinte, omul care a gestionat cu o tărie de netăgăduit criza de mari proporții din mai 1968[4], ci și om de cultură în adevăratul sens al cuvântului. Autor al unei „Antologii a poeziei franceze”, Georges Pompidou a făcut adesea apel la propria cultură atunci când a trebuit să răspundă unor întrebări dificile. Bunăoară conferința de presă din 22 septembrie 1969, al cărei subiect a fost sinuciderea unei profesoare, Gabrielle Russier, condamnată în prealabil la un an de închisoare cu suspendare datorită unei relații intime cu un elev de 16 ani. Această speță a fost una sensibilă dacă ne raportăm totuși la contextul și mentalitatea deceniului șapte de secol XX. Răspunsul lui Georges Pompidou a fost unul decent și încărcat de simbolistică, ajutorul fiind dat de cuvintele poetului francez Paul Eluard: „Nu vă voi spune ce-am gândit și nici ce am întreprins. În ce privește propriile sentimente, las pe fiecare să înțeleagă ce dorește. Remușcarea mea a fost acea victimă de circumstanță cu privirea unui copil pierdut, privirea care se aseamănă celor plecați dintre noi, care au murit pentru a fi iubiți.”[5] Același Georges Pompidou îi scria odinioară (22 decembrie 1954) prietenului său André Malraux: „Și totuși lupta noastră, fie și lipsită de speranță, ar trebui să fie una în care mediocritatea să nu fie prezentă. Aceasta înseamnă că prietenia noastră ce constituie liniștea mea sufletească, îmi este cu fiecare zi mai prețioasă.”[6] Toastul aceluiași André Malraux, la ultimul dejun al guvernului Pompidou, a fost edificator și premonitoriu: „Domnule deputat de Cantal, închin acest pahar destinului dumneavoastră”.[7]
Georges Pompidou a perceput și înțeles oamenii, faptele și întâmplările cu sprijinul culturii sale generale remarcabile și a unei libertăți de expresie proprii marilor spirite. Poezia a fost marea sa dragoste, Georges Pompidou afirmând că aceasta „este pentru mine forma plină de perfecțiune a artei, cea care mă emoționează cel mai mult.”[8] Aceeași afecțiune intensă avea să o resimtă și în privința artei, îndeosebi contemporane, ce „mă sensibilizează prin căutarea crispată, convulsivă și fascinantă a noului și necunoscutului.”[9] Natura a ocupat de asemenea un loc important în viața lui Georges Pompidou. Modernizarea necesară și inevitabilă ascundea încă de atunci un anume potențial distructiv, aspect sesizat aproape profetic de omul politic Georges Pompidou: „Amprenta omului asupra naturii a căpătat o asemenea dimensiune încât a ajuns să constituie un risc al distrugerii naturii însăși….păstrarea și conservarea peisajului Franței profunde trebuie să constituie una din preocupările noastre primordiale. Viața modernă ce presupune beton, bitum și neon va genera o dorință de evadare, de natură, de frumusețe….Confortul material al vieții generalizate ascunde în el însuși un anume tip de lipsă de speranță, de insatisfacție. În acest punct se găsește fără îndoială adevărata miză a lumii moderne.[10]”
Pentru Georges Pompidou cultura a fost, în context istoric, învățătoarea vieții. Criza profundă din 1968 și protestele de mare amploare din Parisul lunii mai al acelui an, având ca punct de plecare Sorbona, au fost interpretate de premierul rezistenței statului și al acordurilor de la Grenelle într-o cheie istorică așa după cum autorul însuși scrie în cartea sa „Nodul gordian”: „Nu văd un alt precedent în istoria noastră decât perioada disperată de secol XV în care structurile Evului Mediu se prăbușeau și în care studenții de la Sorbona deja protestau.” Da, este adevărat, Franța nu a mai fost la fel după mai 1968 și Georges Pompidou a conștientizat această stare de fapt. Franța președinției Pompidou a însemnat progres tehnologic, nuclear, dezvoltarea transporturilor în termeni de infrastructură, creștere a consumului, măsuri sociale necesare precum introducerea salariului minim (așa-numitul SMIC), a concediului de maternitate etc. Georges Pompidou a știut să fie un liant între „trecut și prezent, între elite și cetățeni”[11]. Trecerea de la primele decenii postbelice la modernitatea ultimelor decade ale secolului XX a fost lipsită de tulburări, după cum a afirmat însuși președintele de atunci al Franței: „Națiunile împlinite nu au o istorie, mi-aș dori ca istoricii să nu aibă multe de analizat asupra mandatului meu.”[12]
Relația de Gaulle/Pompidou a fost una complexă, în care anii de colaborare strânsă și încredere reciprocă nu pot fi obturați de provocările și tensiunile din mai 1968 respectiv a perioadei imediat următoare. Arnaud Teyssier l-a substanțializat și sintetizat în câteva cuvinte: „S-au apreciat și prețuit reciproc, au lucrat împreună în mod apropiat și îndelungat înainte de a cunoaște amândoi, în fața tentației puterii, o iremediabilă lipsă de iubire.”[13] Mărturia lui Claude Pompidou[14] a fost una elocventă în ceea ce privește conduita lui de Gaulle și puterea acestuia, până la urmă, de a înțelege că există, nu-i așa, un amurg al zeilor, wagnerian sau nu…Suntem în mai 1968: „A reacționat diferit…dar au gestionat această criză împreună. Singurul moment dificil cu adevărat a fost plecarea Generalului, pe 29 mai. La telefon l-a anunțat pe soțul meu că merge să se odihnească la Colombey, în timp ce în realitate pleca în Germania. Dar, înainte să încheie convorbirea, i-a spus: Dumneavoastră sunteți viitorul și vă îmbrățișez. Aceste cuvinte au fost neobișnuite: Generalul nu a îmbrățișat pe nimeni, niciodată. Cred că a dorit să spună: am încredere în dumneavoastră.”
Mai târziu scrisoarea adresată de Charles de Gaulle lui Georges Pompidou la 30 aprilie 1969[15] va confirma cele rostite telefonic cu un an în urmă, în tumultul acelor zile dramatice de mai 1968: „În circumstanțele prezente este mai mult decât firesc și indicat să vă prezentați candidatura. Sper din toată inima să aveți succes și sunt de părere că-l veți obține.” În 1959 același Charles de Gaulle afirma că „Istoria nu va ști niciodată tot ce a făcut Pompidou pentru Republică.”[16] Respectul succesorului va rămâne neștirbit, așa după cum ne transmite și astăzi dedicația autorului „Antologiei poeziei franceze”, Georges Pompidou, adresată fondatorului Republicii a-V-a: „Generalului de Gaulle, poet al istoriei.”
Închei acest articol consacrat personalității lui Georges Pompidou printr-un discurs și o evocare. Un extras din discursul rostit la 27 mai 1967 de primul ministru de atunci, Georges Pompidou, la colocviul consacrat poetului Charles Baudelaire respectiv evocarea unuia dintre discipolii săi, viitorul președinte francez Jacques Chirac. Este de reflectat asupra formației culturale remarcabile a celui de la a cărui dispariție se împlinește o jumătate de veac respectiv asupra onorării memoriei pe care discipolul o datorează magister-ului, departe de, uneori, reflexul istoric dezonorant numit damnatio memoriae:
„Cred că pentru Baudelaire căutarea, explicația, în fine speranța, nu pot fi identificate decât prin moarte: O, Moarte, bătrân căpitan, a sosit vremea! Să ridicăm ancora! Totuși moartea însăși nu este o decepție? Dacă nu aduce nimic nou?…însoțit de temerile sale până la țărmurile Morții, Baudelaire nu poate decât, neliniștit, să reflecteze asupra orizontului ce pare impenetrabil. Dacă se uită înapoi constată că trecutul este distrus iremediabil și că omul a ajuns într-un punct fără întoarcere. De aceea, logic, Baudelaire a murit fără speranță. Aceasta este drama noastră și a lumii de astăzi. Într-un univers în care totul a fost pus sub semnul întrebării și care nu ne oferă niciun răspuns rațional sau satisfăcător, cum putem scăpa de tentația absurdului? Cum să credem într-o acțiune care să nu fie soră a visului? Pe ce fundament să construim o morală, fie că vorbim de conștiința individuală sau de raporturile sociale? Acestor întrebări umanitatea le-a răspuns diferit în aparență timp de milenii, în realitate convergent și colectiv. Or astăzi, într-un secol al supunerii oarbe, al spiritului de turmă[17], pentru a căuta un răspuns, fiecare din noi este singur. Exact cum a fost Baudelaire și de aceea, în accepțiunea mea, acesta este atât de actual.”[18]
Rândurile scrise de Jacques Chirac sunt însă emoționante și au puterea de a ne determina să credem că există, fie și uneori, recunoștință, loialitate și neuitare, reunite într-un portret de o rară sensibilitate ce constituie finalul acestei evocări culturale, politice și nu numai a lui Georges Pompidou:
„Chiar dacă niciodată nu am fost intimi, am resimțit dispariția lui Georges Pompidou precum a unui apropiat. Noi, colaboratorii și prietenii săi ce-l admiram și-l iubeam, am pierdut un magister: al spiritului, înțelepciunii, curajului și acțiunii. Georges Pompidou a fost un făuritor. Pentru că a avut vocația aventurii și a ineditului. Om al libertății, a luptat împotriva prejudecăților conformiste și a gândirii uniforme…..Georges Pompidou a fost călăuzit de necesitatea modernizării, aceasta a fost pentru el o exigență, o provocare, o modalitate de a crede în prezent și viitor. A considerat modernizarea culturală firească, într-o relație privilegiată ce l-a alăturat artei timpului său în care intuiția sa privind o lume în schimbare s-a manifestat în întreaga sa strălucire.
Dar în afara opțiunii sale emblematice de a fi un om al culturii, Georges Pompidou a fost un om de Stat. Pentru el progresul umanității a fost o constantă, un vis legat intrinsec de acțiune. Pentru că a crezut în modernizare, a creionat o Franță nouă, fidelă celor mai valoroase tradiții ale sale și mândră de propria sa istorie, însă în egală măsură inventivă și antreprenoare, industrializată și dinamică. Rareori țara noastră s-a schimbat atât de mult precum a făcut-o în timpul celor doisprezece ani în care Georges Pompidou a fost prim ministru al generalului de Gaulle și ulterior președinte al Republicii.
Spirit alert animat de curiozitate, de o luciditate și o sensibilitate extreme, model de bun simț, exigență și pragmatism, Georges Pompidou a întrezărit, mai mult decât alții, evoluția societății noastre. Pentru el anii ‘60 au marcat sfârșitul unei epoci și începutul uneia noi. Țară a ruralității prin tradiție, Franța s-a ridicat și ca putere industrială. Este vremea să regândim viața urbană fără să neglijăm amenajarea și prezervarea teritoriului…..Dornic de a reda cetățeanului viziunea unei lumi ideale, aspirația lui Georges Pompidou a fost ca societatea noastră să regăsească solidaritatea, iar acțiunea sa în această privință a fost un exemplu. Solidaritatea față de generațiile în etate, cu fiecare an mai numeroase, solidaritatea cu cei excluși a căror apariție Georges Pompidou a anticipat-o. Solidaritatea țărilor bogate cu popoarele dezmoștenite, exigență fundamentală a viitorului umanității în care interesul general trebuie să se alăture idealului. Solidaritate europeană prin intrarea Marii Britanii în Piața Comună. Solidaritatea francofonilor, al cărei obiectiv trebuie să fie cel al rezistenței în fața asimilării și uniformității. Vizionar și în această privință, prietenul lui Léopold Sédar Senghor a intuit marile mize ale vremurilor ce aveau să vină…
Georges Pompidou a avut vocația prieteniei. Pentru el viața a avut valoare și s-a împlinit atunci când a recunoscut-o în privirea celorlalți, în atenția pe care le-o acordăm, în mâna pe care le-o întindem. El ne-a determinat să fim mai buni. Aceasta este sursa afecțiunii pe care i-am purtat-o și durerii pe care am resimțit-o atunci când ne-a părăsit.[19]
notă: varianta inițială a acestui text a apărut în Revista de cultură ”Tribuna”, nr.519, An XXII, 16-30 aprilie 2024, pp.22-23.
[1]Profesor, membru al Consiliului de Stat (1946-1949), director de Cabinet al lui Charles de Gaulle (1958-1959), președinte al Consiliului Constituțional (1959-1962),deputat de Cantal, premier (1962-1968), președinte al Republicii Franceze ales la 15 iunie 1969. Sursa: https://www.elysee.fr/georges-pompidou
[2] În „Lettre no.56”, conform https://www.charles-de-gaulle.org/
[3] Denumire generică în istoriografia franceză a perioadei post 1944. Reperul este eliberarea Parisului (25/26 august 1944) (n.a.)
[4] Încheiată inclusiv cu faimoasele acorduri de la Grenelle ale căror protagonist a fost primul ministru Georges Pompidou (n.a.)
[5]https://www.ladepeche.fr/2024/03/31/dossier-mort-de-georges-pompidou-il-y-a-50-ans-les-francais-etaient-ils-plus-heureux-sous-sa-presidence-11860066.php, accesat la 2 aprilie 2024.
[6] Hervé Gaymard, „Pompidou, Malraux et la Culture”, colocviul „Georges Pompidou”, 21 iunie 2019, “Lettre numerique no.56”, 25 martie 2024, disponibil la https://www.charles-de-gaulle.org/blog/2024/03/25/pompidou-malraux-et-la-culture-par-herve-gaymard/, accesat la 29 martie 2024.
[7] Ibidem.
[8]https://www.georges-pompidou.org/sites/default/files/documents/pompidou-poesie.pdf., accesat la 3 aprilie 2024.
[9]Hervé Gaymard, op.cit.
[10]https://www.georges-pompidou.org/hommage-jacques-chirac-georges-pompidou, accesat la 3 aprilie 2024.
[11]https://www.ladepeche.fr/2024/03/31/dossier-mort-de-georges-pompidou-il-y-a-50-ans-les-francais-etaient-ils-plus-heureux-sous-sa-presidence-11860066.php, accesat la 30 martie 2024.
[12]https://www.sudouest.fr/politique/cinquante-ans-de-la-mort-de-georges-pompidou-un-artisan-patient-de-la-transformation-de-la-france-19150988.php, accesat la 1 aprilie 2024
[13] Arnaud Teyssier, „L énigme Pompidou/De Gaulle”, ed. Perrin, 2021. În original: “Un irrémédiable désamour.”
[14] Soția lui Georges Pompidou, interviu în revista” Espoir”, no.148, disponibil la https://www.charles-de-gaulle.org/blog/2024/03/25/entretien-avec-claude-pompidou/, accesat la 3 aprilie 2024.
[15] Acesta demisionase la 28 aprilie 1969 urmare eșecului unui referendum privind „crearea regiunilor și reforma Senatului” (n.a.)
[16]https://www.lefigaro.fr/vox/politique/50-ans-apres-sa-mort-renouons-avec-l-esprit-de-conquete-incarne-par-pompidou-20240401, accesat la 1 aprilie 2024.
[17]În textul original cuvântul este grégaire. (n.a.)
[18]https://www.georges-pompidou.org/portail-archives/allocution-au-colloque-baudelaire-27-mai-1967, accesat la 28 martie 2024.
[19]Jacques Chirac, “Mémoires, Chaque pas doit être un but”, ed. NIL, Paris, 2009, pag.158-161.
