Există un scenariu de viaţă destul de perfid, un tip de relaţie care îţi place foarte mult, iar apoi nu mai poţi merge mai departe pentru că amintirea acelei relaţii te ţine în loc ani buni, cinci, zece ani sau chiar mai mult. Mereu te raportezi la acea persoană. Mai rău, sunt oameni care apoi se căsătoresc, și ajung să spună ceva de genul „din păcate rezervorul meu de dragoste s-a consumat în fosta relaţie, cea dinaintea căsătoriei”. Chiar se poate să ajungi să nu mai poţi avea o altă relaţie pentru că cea din trecut a fost mult prea frumoasă? Se poate să te transformi într-o statuie care caută să reţină acea clipă, acel chip, acel balcon plin de ţigări, acele stele şi chiar nu mai vrea altele? Şi cum scapi din situaţia asta care pentru unii ajunge să semene mai mult cu un blestem decât cu o situaţie psihologică previzibilă?
Orice relaţie ne face să evoluăm. Și, de regulă, știm foarte bine de ce am intrat într-o relaţie, după ceva timp. Totuşi, sunt unele relaţii care, deși ne fac să evoluăm, au ceva mai mult: devin referinţa principală a vieţii afective şi nu numai, a vieţii întregi. Nu sunt neapărat intense emoţional, sunt intense pentru că ocupă tot ecranul vieţii. Ocupă tot restul locurilor psihologic importante, toate asocierile pe care le faci la bere sau la un răsărit de soare prin geamul trenului: totul se raportează la ţigările, melodiile, magazinele în care ai fost cu acea persoană. Acolo era „cel mai bine”. Nicăieri nu a fost mai bine. Şi, deci, orice altă nouă relaţie e un teritoriu unde te simţi ca un „stranger”, şi nu mai ai sentimentul că ești acolo din toată inima. Pentru că inima ta a rămas „întreagă” în fosta relaţie, pe teritoriul acela care acum nu mai e al tău, dar tu eşti legat de el mai puternic poate decât de numele staţiei de tren sau de aeroport unde te afli acum.
O astfel de relaţie peste care nu poţi trece şi pe care nu o poţi uita sub orice chip se poate spune că e tot o relaţie toxică, dar într-un mod special. Tocmai că ai impresia că nu avea nimic toxic relaţia, că nu ai avea nimic de reproşat, și, foarte probabil, că nu avea nimic toxic, decât faptul că a atins în tine nişte corzi sufleteşti pe care nu le cunoşteai, iar acum nu vezi cum o să mai ajungi vreodată la acel nivel uman. E toxică pentru că îţi închide accesul la viitor și aș numi-o „relaţia supra-toxică”. Nu e deloc toxică, în sine, în faptele şi detaliile concrete care s-au întâmplat, dar e toxică pentru că rezultatul global al acestei relaţii e că te închide ca om faţă de viitor.
Ei bine, când ai trecut printr-o relaţie supra-toxică, trebuie să afli ce s-a întâmplat acolo. De ce nu mai găsești acel ceva „magic” în nici o altă persoană, nici o altă relaţie. De fapt, ce anume nu mai găsești?
Ipoteza mea e simplă. Mai întâi, prin eliminare, e clar că nu e sexualitatea, nici pasiunea. Ambele se pot regăsi în alte relaţii. Nu cred că cineva (normal) nu poate descoperi farmecul sexualităţii sau al pasiunii cu altcineva.
Acel altceva ţine de omul din celălalt. Nu e latura senzuală, sexuală sau pur și simplu de femeie/bărbat, ci e latura de „om”. Ai atins o comunicare cu un om mai bună decât cu orice alt om. Acel om reprezintă ceva esenţial pentru tine, pentru existenţa ta. Asta se poate întâmpla: mulţi oameni ne sunt indiferenţi, sau colegi, şi doar un mic procent ne fac foarte mult rău sau foarte mult bine. Ai atins pe cineva care îţi face „foarte mult bine” ca om, te simţi cu el ca acasă. Chiar și fără să faci nimic, doar mergând cu el pe stradă sau la simplu gând că „sunteţi împreună”.
Iarăși, nu cred că e nici un scenariu de genul „seamănă cu mama, cu tata, e introvertit iar eu sunt extrovertit și mă completează”. Acel om nu îţi aduce ceva anume, nu te completează, ci te linişteşte, nu te provoacă, ci te confirmă. Iar întâlnirea cu cineva care te confirmă e un experiment foarte rar, foarte scump la vedere, iar lipsa sau căutarea lui e probabil sursa tuturor devianţelor şi toxicomaniilor de lungă durată, nelegate de o traumă anume, ci de “trauma” pe care toţi o avem de rezolvat, aceea de a afla cine suntem cu adevărat.
Scenariul care rămâne în picioare, după mine, e că acel om e o oglinda ta perfectă ca om. Nu e deci nici sufletul pereche, e doar omul de pe unda ta spirituală, umană, sau cel mai aproape de unda ta umană.
Şi în acest sens e cumva ca un mare maestru asiatic, sau un mare duhovnic creştin, e tipul lângă care te recunoşti în ce spune, chiar dacă nu spune multe sau nu spune intenţionat ceva – tu eşti luminat şi te simţi acasă ca om lângă el. E un fel de simbioză care eliberează, în acea relaţie, dar riscă să rămână simbioză să nu vezi că relaţia era făcută pentru a te elibera şi a putea merge mai departe.
Și scenariul pe care eu îl propun, sau soluţia pe care o propun, e că o să poţi să scapi de amintirea și nostalgia lui dacă accepţi că ce ai descoperit în el e ce trebuie să fii, tu, în viaţa de zi cu zi. O să poţi să mergi mai departe dacă te accepţi ca fiind în unele zone fine ale sufletului „ca el”. Doar atunci o să descoperi că, așa cum ești sau așa cum este el, ai de primit și de oferit ceva de la un partener diferit de tine.
Nu poţi să treci de el pentru că nu ţi-ai făcut temele, nu ţi-ai învăţat lecţia. Așa o relaţie intensă trebuie să aibă și o morală. Încă nu ai aflat că ești ca el, sau că fără el nu înţelegi ceva din tine. Odată ce descoperi acel ceva, ţi-l asumi și apoi poţi din nou să te bucuri de negocierea zilnică a relaţiei, iubirii, intimităţii.
Acel ceva poate fi ceva foarte personalizat, unic între toate persoanele cu care te cunoşti, un amestec complet original de seriozitate și copilărie, poate fi un dar special de a nu lua lucrurile în serios sau de a le lua în serios, poate fi un amestec de simţ artistic și simţ religios, un amestec de ironie și sinceritate, un amestec de boemie și disciplină etc. etc.
Şi mai e o parte a discuţiei, ceva mai spirituală să zicem. După o astfel de relaţie fericită, intervin discuţii de genul „De ce soarta, Dumnezeu sau universul au permis o relaţie fericită? Înseamnă că aia era relaţia!” Şi sunt oameni capabili să aștepte persoana respectivă chiar dacă e căsătorită și mai vine un copil, și altul, și altul. Iar întrebarea lor e corectă şi legitimă: “am fost fericit, unii oameni nu sunt fericiţi niciodată în cuplu, oare o să mai pot fi fericit a doua oară? Greu de crezut.”
Pe de o parte, e distincţie între sentimentul că ai fost fericit şi omul cu care ai fost fericit. Sentimentul că ai fost fericit e greu să crezi că va apărea din nou, din moment ce nu l-ai mai întâlnit. Dar omul cu care ai fost fericit, chiar dacă e o presupoziţie teoretică, e mai uşor de crezut că soarta o să îţi scoată în cale unul la fel de bun, ba chiar mult mai bun pentru tine!
Da, dar trebuie să treci printr-un proces de “resetare” completă. Ceea ce ai aflat despre tine prin acea relaţie, trebuie să îl aplici. Trebuie să rescrii propria personalitate, cu sângele şi transpiraţia pe care ai descoperit-o în tine, să faci lucrurile pe care nu le-ai făcut de mult, să te schimbi – nu doar de dragul de a te schimba, ci pentru a-ţi atinge “amestecul de personalitate” care ţi se potrivește, acum că acel partener te-a revelat pe tine ţie însuţi.
Iar atunci când reușești să te schimbi, la nota ta corectă de om, deși ai crescut și poate te-ai maturizat, tocmai pentru că te-ai dezvoltat la proporţiile tale corecte, în sinea ta redescoperi simplitatea, mai precis vei descoperi ceva nou, neaşteptat, de necrezut: regăsești copilul din tine. Cel care e mulţumit de sine, de viaţă, de ziua care răsare, nu mai are aşteptări sau comparaţii ascunse mocnite în timpul nopţii, scoate doar capul pe uşă şi porneşte cu obrajii roşii spre bucătărie şi spre grădina cu stropitoarea de flori.
Şi atunci o să poţi să iubești din nou.
Doar un copil poate să se îndrăgostească din nou, asta e ideea, nu? Nu cumva dragostea e văzută ca o “copilărie”, doar pentru că apare prima dată prin adolescenţă, şi de fapt adevărata maturitate e să poţi pune între paranteze propria maturitate, tot ceea ce tu ştii deja, chiar şi despre sentimente, şi să te îndrăgosteşti frumos la 30, 35 sau 45 de ani, de cineva care îţi va oferi o dragoste sinceră şi poate chiar mai completă decât poate oferi cineva pe la 15 – 21 de ani?
“Bătrânii la suflet” plini de amintiri preţioase nu mai pot să facă asta. Şi putem vorbi de prima fericire din Biblie: “fericiţi cei săraci, căci a lor este împărăţia cerurilor”. Pentru cazul nostru, “fericiţi cei cu o inimă de copil – ei au acces la împărăţia dragostei”.
NB. Ipoteza mea de mai sus privește relaţiile fericite, împlinite dar și oamenii care apoi și-au făcut un minim travaliu de analiză și au eliminat ipotezele de genul „mă completează, mă susţine, mă înţelege, mă ascultă, mă face să mă simt puternic” etc., cei care au această problemă de mult prea multă vreme.
Si eu am fost îndrăgostită TOTAL, nebunește. Camd l-am văzut prima oară, nu am mai avut reacție, am înlemnit. Si nu ca ar fi fost vorba de atracție fizica, ci am rămas blocată privindu-i ochii. Nu știu cum, dar nu imi erau deloc străini. Efectiv am rămas gura căscată. In jurul meu nu știu ce a fost in acele momente. Mai târziu, când l-am reîntâlnit din nou, am simțit brusc ca plutesc. Nu imi pot explica asta. Pacat ca nu a înțeles ce am simțit pentru el. Acum sunt singura, nu m-am mai îndrăgostit pentru ca nimeni nu a mai trezit in mine ce a trezit el.
Voiam sa va întreb cjm reușiți sa Rămâneți intr-o relatie de compromis după o asemenea iubire? Eu am de gând sa rămân singura dacă nu voi mai iubi din nou.
Nu știu dacă mai citește cineva articolul asta dar m-a uns la suflet..
Din 2018 nu mai sunt om, alcool, tigari, retele de dating.. Nimic nu a reușit să umple golul lasat de ea.. A fost perfect m-a iubit iar eu am înșelat-o ca un porc… Dupa atatia ani inca sunt prins in trecut nu reușesc sa trec peste, ma plimb pe strada unde am stat împreună, ascult melodiile noastre preferate 🙂 ea e într-o relatie de compromis e cumplit sentimentul sa o știi cu cineva.. Toate încercările mele de a o aduce inapoi au eșuat pentru ca cum a zis ea „el a reușit sa distrugă tot ce simțeam pentru tine”,inca r vorbim, ne vedem rar.. Ma duc pe la ea dar nu se intampla nimic doar dorm cu ea de mana ca odata, zilele trecute ne-am vazut ne-am plimbat, am ras, am baut un vin.. Doamne ce am ratat.. Momentan vorbesc cu o fata dar sunt atata de prins in trecut mie frica să nu o fac sa sufere sa piardă timpul…
Las asta aici pt toti rătăciți care se simt presati, ca nu au spatiu.. Apreciați ce aveți mai incolo o sa va dați seama de ce ati pierdut…
Si pt tine L „in my dreams we are always together”
Singura IUBIRE care ni se oferă necondiționat este IUBIREA pe care ne o oferă DUMNEZEU. Noi oamenii sîntem imperfecti, nerecunoscatori, limitați cu toate adjectivele de rigoare…. Si atunci, cred ca o persoana cu adevărat matură ar trebui să i fie recunoscător în primul și n primul rînd DOMNULUI, în primul rînd sa ne îndrăgostim de DUMNEZEU si apoi asa cum el ne oferă cele de trebuință , asa o sa aiba grija sa ne ofere și persoana adecvată…. daca el considera necesar …. daca nu trebuie sa descoperim fiecare dintre noi care este voia DOMNULUI ptr noi…
Foarte adevarat articol..??intrebarea este daca vom mai avea parte de o astfel de persoana minunata,care ne ofera acea,,pace interioara” de sus?
Dragostea şi Iubirea au devenit un mit.
Un subiect superflu de ieftin ce e.
Nu mai cred în suflet,iubire,dragoste şi relaţii de 2 bani.
Oameni sănătoşi la minte,nu mai avem ceva bun de făcut?
Articolul e bun, din pacate vad ca sunt foarte multi comentatori care nu.si dau seama ca problema e la ei.Nu exista sa nu mai poti sa iubesti, pur si simplu ti.ai pus niste bariere care nu te lasa sa.l vezi, sa.l descoperi pe celalalt, te.ai blocat intr.o poveste care oricum nu ar fi mers, drept dovada, v.ati despartit.Ce sens are sa idealizezi aceasta poveste, nu a mers, nu ar fi mers oricum mai devreme sau mai tarziu.Sa iubesti nu tine de celalalt, de cum e el, ci de tine…iubirea se ofera neconditionat, vine din tine, daca te iubesti pe tine, nu ai cum sa nu iubesti pe cei din jurul tau.Eu cred ca oamenii de genul au probleme majore cu stima de sine si nu numai…mai grav e ca sunt din ce in ce mai multe astfel de persoane care nu stiu sa se bucure si sa creeze momente frumoase si asteapta sa vina ceva din cer, eventual un presupus suflet pereche:)).Dragii mei, puterea sta numai in voi, voi puteti transforma orice relatie in ceea ce va doriti, evident, cu conditia ca celalalt sa nu gandeasca ca voi?♀️.Va sugerez sa optati pt un om cu care comunicati foarte bine si care va respecte, pe care.l respectati, sa va implicati si sa acordati timp, nu o luna, doua.Un om cu care impartasti acelasi set de valori….asta e tot ce conteaza si se pastreaza in timp, restul vine in timp de la sine.Spor!?
:)))))))))))) Asta se intampla daca nu v a invatat nimeni ca Totul este despre bani si interes , viata in puff, dar totul va trece atunci cand boala si moartea se va apropia de voi cu siguranta asta va fi ultimul lucru la care sa va ganditi :))))))
Întâmplător am dat și eu peste articolul asta și este destul de adevărat în majoritatea relațiilor.
In ziua de azi este mai ușor sa schimbi decât sa repari, comunicarea dispare și lăsăm problemele nediscutate și fara sa le rezolvam, am renunțat și eu la o relație de 4 ani în care urma sa ma căsătoresc cu Fata pe care o iubeam, ori cât am încercat sa par dur și sa mi-o scot din cap, încă nu reușesc și nu am nici puterea sa ii zic asta, încercăm sa avem și alte relații dar sunt de forma, sa nu fim singuri, încercăm sa avem sentimente dar nu sunt.
Pentru mine este prea târziu sa mai repar ce am greșit, iar,, EA” are deja o relație și pare fericita și împlinită, regretele nu își mai au rostul pentru ca este prea târziu pentru asta, ori cum,, EA” va rămâne sufletul meu chiar dacă nu am sa o recunosc de fata cu restul.
Totuși speranța moare ultima.
Minunat articolul. Sunt multe persoane care se regăsesc. Complimente!
Am iubit si am trait niste sentimente de care nu ma mai pot desparti. Au trecut 8 ani de atunci, de cand m-am prabusit in gol…. 8 ani in care nu am putut concepe ca s-a terminat, 8 ani in care am visat-o la nesfarsit… chiar de asta postez aici, am avut un alt vis cu ea. Am incercat, mi-am dorit sa uit… dar nu am reusit. Culmea e ca o cheama Oana, si este un comm al unei tipe cu numele asta mai jos, din 2017. M-a facut sa tresar, sa ma intreb, oare e ea??.. Seamana a paranoia. Daca va intrebati de ce nu o caut, s-a casatorit si are o fetita intre timp. Nu as vrea sa intru dupa 8 ani cu picioarele in viata cuiva. Iar eu, am o relatie de 6 ani, o relatie de forma. Nu sunt casatorit si nici nu voi face copii. Probabil ma ajuta sa nu traiesc singur. O viata de chin.
Același sentiment, aceleași trăiri.
Doar ca eu sunt fata … Visez la fel .. trăiesc prinsă intr un trecut ..
este un sentiment foarte ciudat peste care se pare ca după imediat 4 ani nu pot sa trec.
O relație in care simt același lucru.. stau ca sa nu fiu singura…
Eu m-am gândit sa apelez la un psiholog, totuși.
Visele mele .. sunt mai bune decât realitatea in care trăiesc
☺️ ,, Alexandra” așa o Cheamă pe fata pe care am făcut-o sa sufere enorm de mult timp de tot 4 ani,dar din cauza lipei de comunicare și din cauza rutinei zilnice ,munca multă și comunicare puțină am ajuns la despărțire .
Nici nu știu dacă ma iubit vreodată sau dacă cel puțin a simptit ceva pentru mine ,eu am încercat sa fac lucrurile in felul meu fără sa o prea implic prea mult și pe ea,am uitat sa cum sa ma comport cu ea.
Am încercat tot felul de activități sa îmi umplu timpul liber sa nu ma mai gândesc la ea,dar fără rezultate,nici nu îmi trecea prin cap sa ma intru in alta relație cu alta persoana,pentru ca știam ca nu asta este rezolvarea,dar se pare ca acuma are o relație și se vede ca este fericita,sper sa aibe parte de fericirea pe care eu nu i-am putut-o oferi.
All The Best și Rămâneți cu sufletul curat și zâmbetul pe buze indiferent cât de grea este viața ??
Articolul e scris de o persoana destul de redusa. Da, e normal sa nu vrei sa fii cu altcineva dupa o relatie in care ai dat totul, sa nu mai simti dorinta pt altcineva si dragostea sa nu mai fie o prioritate a vietii tale; sa-ti canalizezi atentia spre lucruri mai importante in viata.
Din pacate,doar o singura data in viata iubim cu sufletul..
Restul,sunt doar castele de nisip,iluzii..
Iluzii pierdute…..
Cunosc sentimentul si eu trec prin aceasta.Dar pana la urma daca este tot perfect nu se ajunge la despartire si persoana respectiva chiar daca era atat de minunata nu era pentru tine daca astazi esti singur.Poate altcineva nu va avea toate calitatile lui si nu va fi cel care te va dezgoli si alina la fel.Dar sunt mii de persoane minunate si singure care daca ar avea sansa sa le permiti sa intre in viata ta cu timpul iti va da exact ce ai nevoie,,stabilitate liniste sufleteasca si vei inflori impreuna cu el cum nu te/ai gandit ca esti in stare.Si vei descoperi ca poti fi si iubi mai mult decat crezi ca esti in stare.Fara asteptari si comparatii.Dragostea este mai mult decat fluturi in stomac.
Comentariu: Aiureli și prostii există Soartă și Destin atât ti -a fost dat să trăiești alături de acea persoana, atât trăiești și frână. Câteodată nu putem trage la nesfârșit de o persoana să o hartuim. Te resemnezi și mergi mai departe ,nu ne putem pune de-a curmezișul sortii.
Deci m am regăsit 100%. Problema e ca acum sunt cu cineva care tine enorm la mine, iar eu tin la el si ne completam ca doua pocaturi de apa…totuși ceea ce nu inteleg e de ce nu pot simți același lucru ca pentru fostul. El m a mai cautat mult timp apoi pana de curând dar nu imi mai doresc ceva cu el deși inca imi tresare sufletul cand il aud. Oare ce se întâmpla,zilnic ma întreb asta. Si mereu fac comparații si ma întreb de ce nu pot simți la fel. Vreau sa Menționez ca fostul a fost si prima mea dragoste din toate punctele de vedere. Ce părere aveti?
Am iesit de un an jumatate dintr o relatie de cinsprezece ani. Eu tin minte si partile frumoase, muult mai multe, dar si pe cele rele. Nu se pune problema sa ne impacam, nici nu l as mai accepta vreodata.
Am incercat in acest an si jumatate de doua ori sa ma imprietenesc cu doi domni, dar… nimic. Nu mai am nicio tresarire gen „oare ma suna azi?” sau „ce gest frumos”. Imi fac curte si ma cer de nevasta, ii vad ce „aprinsi” sunt, dar pe mine ma pufneste rasul, nu ii pot lua in serios, mi se par foarte „desantati”.
Cred ca mi s a epuizat stocul de „disponibilitate romantica”. Si, mai interesant, nu simt nicio suparare ca de ce nu mai sunt cu cineva, ca de ce nu gasesc pe cineva, chiar nu mai simt nimic. Si ce o fi asa rau…?
Nu ma intereseaza sa simt fiorii unei indragostiri, emotiile unei intalniri. Poate ca asta sa insemne ca as fi defecta, daar… sa mor io daca ma deranjeaza. Stau si citesc, scriu, desenez, merg la lucru. Disper pe toate rudele si pe tipii care mai fac incercari la adresa mea, dar… asta e.
Oi fi trecut de la suflet batran la suflet mort?!
si, daca asa o fi, … s-aapoi ce-i… asta e…
Absolut demential articol. Absolut genial. Ma regasesc 101%…..din pacate! Viata omului oricum este un mare cacat cu mac! Un om iubeste o singura data in viata, restul…e doar restul. Da, m-am poticnit 10 ani in urma unei astfel de relatii, a fost mai ceva ca in filme, iar dupa 10 ani, pe la vreo 30-31, m-am trezit ca „bai, nene, o sa imbatranesc si sunt tot singur”, merg pe 36 de ani si tot nu am gasit ceea ce imi doresc. Elena, 9 iulie, spune tot: sexual am mai intalnit fete, dar nu a fost decat…sex….desi m-am chinuit sa iasa ceva mai mult. Mergem inainte, ce mama dracu sa facem, n-avem de ales! Sunt tot singur si nefericit. Cineva, o femeie, mi-a spus acum cativa ani: „mare cacat ii viata asta Sergiu, asta ca sa iti citez din romanul acela romanesc”; si tot ea mi-a spus: „femeia e cea mai nerecunoscatoare fiinta de pa pamant, tine minte asta, ca sunt trecuta prin multe si am vazut multe!” Si asta mi-a spus-o O FEMEIE !!!!!!!!!!! In jurul meu vad numai povesti de dragoste, apoi divorturi, nu stiu ce mama dracului se intampla, mi se rupe sufletul si de mine si de altii! Dragostea adevarata nu stiu daca dureaza si cat, ca eu nu cunosc cupluri, probabil numai in filme este:”si au trait fericiti pan la adanci batraneti.”
Mă regăsesc în ce spune Delia. Am iubit enorm, dar cu actualul soț nu simt nimic. Nici sexual, nici emoțional, doar sunt comodă. Nu voi uita niciodată marea mea iubire.
Mă regăsesc în ce spune Delia. Am iubit enorm, dar cu actualul soț nu simt nimic. Nici sexual, nici emoțional, doar sunt comodă.
Frunza verde mar domnesc/Am iubit si-am sa iubesc/Chiar daca ma poticnesc/Uite-asa pe data cresc. Restul e psihologie de consum curent.
Un articol extraordinar ! Felicitări!
Asa sunt si eu. In urma cu un an am avut o relatie cu un barbat pe care l am iubit foarte mult. Din pacate relatia a devenit toxica si ne am despartit. In momentul acela mi am pierdut orice urma de incredere in barbati. Au trecut lunile, am iesit cu ceva baieti dar nu reuseam sa ma atasez de nimeni. Totul a decurs asa pana am inceput sa ma atasez de un prieten de al meu. Era un baiat linistit cu bun simt, mai aproapiat de mine ca varsta si alaturi de care am descoperit ca am o gramada de lucruri in comun, era ca si cum acest baiat ma completa. A fost prima data dupa aproape un an in care am simtit ca incep sa am din nou incredere in cineva si mai mult, sa ma indragostesc iar. Copilul asta efectiv imi dadea o pace interioara, eram f linistita in preajma lui. Intradevar nu era genul de relatie arzatoare, sa ma fiarba si asa dar aveam un echilibru langa el cum n am mai avut langa nimeni. Problema a fost ca pe cat de frumos a fost cand mi a propus sa incercam totusi mai mult asta chiar inainte de craciun, sa fac sarbatorile cu el, pe atat de nasol a fost cand s a despartit de mine fix cu 2 zile inainte de revelion… Ca nu simte ce ar trebui, ca ma vede doar ca pe o prietena, ca nu i pregatit etc. I am respectat decizia dar eu nu pot ramane priatena cu cineva cu care am vrut mai mult. Ca o concluzie, nu ma mai simt capabila de nici un sentiment, e ca si cum mi ar fi inghetat sufletul, nu ma mai impresioneaza nimic si nu mai simt nici o emotie…aaa si acuma chiar ca nu mai am incredere in nimeni, atata timp cat si „prietenul” meu bun mi a calcat increderea in picioare..
De la indragostire pana la agape se parcurge o cale, o cale aleasa constient. Dragostea e o alegere zi de zi, an de an, pana la despartirea pamanteasca, care continua, perfecta, in vesnicie.
Exact problema aceasta o am și eu. Simt că nu mă voi mai îndrăgostii niciodată și că nu am să mai iubesc niciodată.
Salutare! Intamplator am dat de articolul acesta, preocupandu-ma sa imi dau seama de ce nu ma mai pot indragosti. Pot sa ma atasez sufleteste de cineva, dar nu e totuna cu a fi indragostit. Eu am ajuns la concluzia, pentru mine, ca nu e vorba musai de relatii toxice si consecintele lor, e si plictisul de a repeta aceeasi poveste in acelasi cadru – aceeasi oameni pe care ii cunosti si ii stii prea bine, aceleasi locuri si imagini, o serie intreaga de aceleasi, aceiasi. Cat poti sa fii de inventiv sau lipsit de imaginatie ca sa ai chef sa scoti o poveste noua din unul si acelasi cadru?! Invariabil te intalnesti cu aceeasi oameni, totul e prea familiar ca sa aduca vreo scanteie sau sclipire, aceleasi locuri si discutii, o repetare care o gasesc absurda, dar pe care unii o vad ca fiind calduta si comfortabila. Acestia din urma aleg mereu compromisul.
Se mai poate sa fim incapabili de a ne indragosti si pentru ca suntem blocati in rational, in observatiile mintii ca perfectiunea nu exista, ca mai curand gasesti negru decat alb, ca totul e relativ si ca nu stim nici noi cu ce fel de relativ ne potrivim. Apare ideea de risc calculat care de fapt paralizeaza orice actiune sau iesire din acea stare. Dupa o varsta, numai romanticii sau nevoiasii mai persista in cautarea iubirii, toti ceilalti aleg compromisul, care in sine nu are nimic comun cu dragostea.
Singurul articol care ofera o rezolvare reala. Parca ai completat o bucatica din sufletul meu.
Multumim mult!
Si relaţia mea a fost aşa si încă simt ceva pt el
Foarte frumos articolul , ai dreptate si trebuie sa trecem peste , dar ce facem daca acea persoana nu stie ce vrea si tatoneaza terenul , vine te zapaceste , iti da speranta din nou si nu sti concret nimica iti spune doar sa nu te consumi sau sa dramatizezi situatia ci sa o iei asa cum este.
motivu pentru care cineva nu se mai poate indragosti e pentru ca a suferit mult in urma unei despartiri sau datorita unei iubiri neimplinite
Si eu sunt de aceeasi parere. Cred ca ne-am calit atat de tare in acea perioada de suferinta incat ulterior am devenit mult mai rationali. Si vrem mai mult, suntem mai pretentiosi! Infinit mai greu de impresionat.
Plus ca, as putea sa pun pariu ca… pentru multi dintre noi acea iubire neimpartasita/terminata in suferinta a fost cu cineva perceput la acel moment peste nasul nostru, ca pozitie overall in societate/etc. Cel putin la acel moment… iar acum cred ca ne e dor de senzatia aia de inferioritate combinata cu o super reusita. Adica, desi inferiori, acea persoana era cu noi si parea ca ne iubeste…
In cazul meu, o alta urmarea fost ca, de cand am reusit sa trec peste, am inceput sa dispretuiesc oamenii slabi… si stiu ca nu e drept, dar mi-e greata cand imi amintesc de ce era in sufletul meu atunci.
Fiti tari si nu uitati ca totul porneste din cap!
Parca ai vorbit de mine.De fosta mea relatie care ma bantuie si acum.Excelent articol!Felicitari!Mi-a atins sufletul.