Una dintre imaginile memorabile din “ Vorbeşte, memorie” este aceea a a” paşaportului Nansen”- în textura decolorată a documentului care îi însoţeşte pe cei care nu mai o au o ţară, se află închisă drama destinului lui Vladimir Nabokov. Căci “paşaportul nansen” este stigmatul cu care istoria îi înseamnă pe exilaţi, ca şi cum condiţia lor incertă şi tulbure i-ar plasa într-un purgatoriu din care ieşirea este imposibilă. Fără o patrie, alunecând între naţiuni, emigrantul este un atom solitar într-o mulţime de solitudini cu care împărtăşeşte un drum care nu duce nicăieri. Ruptura, dezolarea, singurătătea şi nostalgia sunt materia din care se nutreşte limpezimea vizionară a cărţii autobiografice a lui Nabokov.
O patrie ce nu mai este
Înainte de a fi titularul unui “paşaport nansen” ,Vladimir Nabokov este parte dintr-o familie rusă al cărei blazon heraldic luceşte, solar, peste paginile cărţii sale. Departe de Statele Unite sau de hotelul elveţian, se află un loc spre care duhul lui Nabokov se întoarce, obsesiv: proprietatea de lângă Sankt-Petersburg se realcătuieşte din cuvintele ordonate minuţios de romancier,reînviind, hipnotic, un univers care a fost şi nu va mai fi niciodată.
Autobiografia lui Nabokov este elegia barocă închinată acestui trecut care îl obsedează. Jocurile copilăriei, lucirea unei dimineţi de iarnă, pliul unei rochii, alergarea după fluturi sunt cu mult mai însemnate, în acest roman al formării, decât salvele de tun ale crucişătorului Aurora. Şi totuşi, sunetul istoriei se poate ghici. Este acele murmur stihial pe care fiul tatălui îl poate simţi, ca şi cum edificiul Rusiei Imperiale ar fi pe cale să se crape, lăsând să intre vuietul altor vremi.
Iar istoria înseamnă, la Nabokov, această urgenţă a memoriei, această voinţă de a merge cât mai departe în reconstituirea propriei eredităţi şi a unei ambianţe ce este placenta propriei personalităţi. În răspăr cu tradiţia rusă, Nabokov pune în pagină un mare roman rus, dedicat evocării acelor ritualuri cotidiene ce defineau Vechiul Regim stins la 1917. Universul Nabokovilor, colorat de poezie,de graţie şi de eleganţă impresionistă, comunică cu o întreagă linie istorică ce urcă până la personajele pe care invazia franceză le alungă din cuibul părintesc, la 1812.
Un aer de irealitate este resimţit de Nabokov însuşi în fiecare moment în care privirea sa se întoarce, spre a extrage acest aur tomnatec al memoriei. Din frazele lucrate diamantin apare,brusc, izvorul tristeţii- cine mai poate răspunde la numărul de telefon al vechii case, cine se mai află în locurile în care răsunau paşii tatălui sau ai mamei, ce mai înseamnă Rusia pe care Nabokovii o abandonează, o dată cu îmbarcarea din Crimeea? Sunt toate acestea fragmente de durere încrustate în romanul memoriei, sunt toate acestea vocile unui suflet nemângâiat de pierderea leagănului originar.
Arta lui Nabokov îşi atinge perfecţiunea dureroasă în acest poem închinat pierderii şi dorului. Scriitorul este asemeni scafandrului ce se adânceşte în oceanul ce îi este casă: departe de lumina zilei, el întrevede un univers ce nu mai este decât o succesiune de culori şi de miresme. Exilul este mai mult decât un accident biografic , el este expulzarea din acest paradis spre care Nabokov revine, halucinat, parcă pentru a recupera sunetul unui trecut cu care se confundă. Rusia sa este asemeni Rusiei mamei sale- o colecţie de imagini şi de obiecte, un vast şantier al amintirii, un peisaj remodelat de jocurile memoriei, un teritoriu de umbre şi de şoapte.
Sfidând cronologia şi ritualul mediocru al autobiografiilor leneşe, cartea lui Nabokov este oglinda în care se poate zări ceva din complexitatea fantasmatică a sensibilităţii sale. Obictele invocate au lucirea stelară a unor punţi ce trimit spre locul începutului. Arta nu poate consola şi nici domoli dorul, ci doar convoca duhurile, într-un teatru delicat al literaturii. Pagina scrisă este cel din urmă ţărm pe care exilatul îl mai poate atinge.
Un roman rus al traumei şi al îndepărtării, romanul autobiografic al lui Nabokov este tentativa de a învia, din resturi de documente şi de fotografii, portretul tatălui pierdut. Nabokov- tatăl este întruchiparea nobilă a unui tip ce apare doar ignoranţilor ca imposibil şi bizar . El este un liberal rus, un liberal anglofil, intratabil în ostilitatea faţă de antisemitism, un avocat al unor cauze libertare ,unul dintre cei care, la 1906, se ridică în Dumă contra absolutismului imperial.
Şi poate că acest Tată ce refuză masificarea fanatismului îi va transmite fiului oroarea de demagogie şi neîncrederea funciară în naraţiunile ideologice ce justifică crimele şi teroarea, în veacul XX. Ca şi fiul său,Tatăl este pe muchea dintre lumi. Detestat de bolşevici, care îi provoacă exilul , el este ucis, în Berlinul emigraţiei, de fasciştii ruşi, al căror inamic implacabil este. Liberalismul tatălui este şi cel al fiului. În clipele în care îi înfruntă, în exil, pe tovarăşii de drum orbiţi de leninism sau pe adepţii naţionalismului tribal, Vladimir Nabokov este, mai mult ca oricând,fiul acestui Tată pentru care demnitatea umană este pilonul întregului său edificiu intelectual şi moral.
Puţine sunt textele secolului XX care să posede această intensitate sinestezică a căutării timpului pierdut. Rusia pe care o lasă în urmă se strânge în poezia lui Puşkin şi în pulberea tainică a amintirilor. Nabokov ştie, iar” Vorbeşte, memorie” este testamentul acestei iubiri atroce, că despărţirea este definitivă, el ştie că niciodată paşii săi nu vor mai călca pe străzile înceţoşate de iarnă ale Petersburgului, el ştie că mâinile sale nu vor mai atinge zidurile pe lângă care a trecut, copil fiind. Singura Rusie pe care o mai poate salva şi contempla este această Rusie delicată crescută din ţesătura de fraze, această Rusie fragilă şi eternă pe care a dus –o mai departe, dincolo de graniţe şi dincolo de limbi.
