În cele din urmă fiecare frază a literaturii se înscrie în zarea de imprecizie a morţii: cuvintele care se aştern pe ecranele tremurătoare sunt semnele ce se pierd în acest spaţiu de pauze şi de şoapte al absenţei despre care putem doar scrie, ca despre o presimţire a trecerii.
Căci nu putem scrie, niciodată, despre propria noastră moarte decât conjugând un timp al viitorului ce ni se pare îndepărtat, deşi ea, moartea, se află în noi din chiar clipa în care lumina seninătăţii se arcuieşte asupra unui ev senin, ce pare fără de capăt. Înaintând pe culoarele de oase şi de sânge, moartea este una cu noi, asemeni unei cămăşi a lui nessus. Ignorată de privirea celor ce cred în eternitatea de celuloid şi de litiu a vieţii lor, ea aşteaptă ca limbile de ceas să bată, implacabile şi oarbe.
Şi nu putem scrie despre moarte decât în viaţă fiind, dar îmbrăţişând realitatea ei ca pe acea iradiere stranie ce ne întâmpină în vis, înlocuind un soare care ni se pare risipit în mii de fragmente. Doar trecând acest prag către moarte acordăm literaturii privirea cu care poate străbate spre cel din urmă trup al ei, spre acel corp de text în care cei vii şi cei care nu mai sunt se adună, precum un praf de stele devenit secundele curgând peste zidurile de case pustiite.
Şi doar în literatură şi doar în text mai putem regăsi unitatea pe care, murind treptat, o prefirăm printre degete, ca pe un nisip al mării de toamnă ; doar între fraze aliteraţii şi puncte de suspensie o fragilă imortalitate a imaginaţiei nostalgice ne împinge spre largul care se desparte de atrocea frică trăind în carmea decrepită a vremii.
Şi poate că de aceea unica nemurire la care literatura poate spera este ţesătura unui cer care, hrănit din tot ceea ce a fost, închipuie un viitor al nostalgiei. Şi doar această nemurire disperată şi tandră poate fi firmamentul ce primeşte norii de noapte ai himerelor noastre şi doar ei îi mai putem încredinţa singurătatea care locuieşte în miezul frazelor ce curg dinspre trecutul inimilor noastre.
Iar moartea trece în viaţă, la fel cum trece seara în noapte, prin purgatoriu de amurg : declinată solitar, literatura nu poate oferi consolare meschină şi nici îndreptar de poster publicitar. Ea este asemeni unei promoţii de valuri, ce caută, venind din larg, un ţărm ce îi este şi cer.
Prinsă în rotirea privirii ce se întoarce spre sine, literatura închipuie cu moartea un pact de transparenţă tragică, precum un epilog de roman: cuvinte, pauze şi ani sunt depuse în urna ei funerară, spre a fi atinse de lumina fără de soare a unei lumi ce creşte din noi.
