Şi poate că nu putem scrie despre fericire decât din clipa în care am părăsit domeniul de certitudine al luminii: seninătatea care ni se păruse eternă a devenit, graţie îndepărtării, un peisaj sepia ce se topeşte în pasta nostalgiei.
Căci exilul în care păşim, o dată cu dorul şi cu melancolia, este noua casă în care trăieşte privirea ce ne este dată: întoarsă spre sine, ea revine pe acele cărări străbătute, înaintea noastră, de cei care nu mai sunt.
Şi astfel privirea primeşte în sine exilul ce îi este singurul cer: sclipirea verii a lăsat loc epuizării de retină a toamnei şi porţile ce se deschid sunt încărcate de un tainic rod al stingerii.
Şi nu mai rămâne nimic din noi, cei de demult, în fiinţa ce păşeşte pe acest sol imprecis al amintirii: tot mai departe de vuietul lumii, ne pregătim să ne pierdem în comuniunea de umbre ce ne este patrie de foşnet şi cortină de scenă, tremurătoare.
Şi în exil ne pierdem, spre a putea atinge, din nou, preţ de o frângere de vis, unitatea refuzată de viaţa apteră: suspendând trecerea şi uitând de anxietatea morţii, intrăm în acest timp ce se devoră pe sine, creatură de mit şi de ceaţă.
Şi in exil descoperim, treptat, cadenţa transei literaturii, a acelei literaturi care nu poate oferi consolare, asemeni unei proteze de silabe pioase: pierduţi în text, noi căutăm firmamentul de nostalgie iscat din somnul magnetic la ale cărui porţi batem, frenetic, noapte de noapte.
Şi suntem una cu acest exil şi cu această privire, de vreme ce singurul corp în care ne mai putem topi este corpul de freamăt al ecranului de calculator: visători în visele celor de dinaintea noastră, noi plutim pe un întins al poeziei, iar pânzele de larg ale mării sunt mişcate de vântul ce aleargă peste coama de val, nedomolit şi aspru.
Şi stăm în pragul ţărmului unde am fost îndrumaţi de destin, cu ochii la undele ce nu au nici capăt şi nici moarte. Instalaţi în exil şi în transa dorului ca într-un mormânt de dragoste lichidă, am întors spatele lumii în care nu ne mai recunoaştem şi ale cărei cuvinte noi nu le mai putem, rosti.
Şi tot ceea ce ne mai rămâne este această literatura fragilă şi tainică, ca un linţoliu aşternut peste anii ce ne sunt daţi, de acum înainte: confesionalul de fraze al textului este camera în care ne odihnim, spre a ne putea aduce aminte. Şi nu mai căutăm nici mediocritatea filistină şi nici vocea lacrimogenă a împăcării fade: pagina pe care o scriem, în freamăt de sinapse, este cripta în care ne depunem inimile, pentru ca ele să înveţe să bată din nou, dincolo de pragul de sânge şi de litiu al morţii.
