William Carlos Williams
Acestea
sunt săptămânile pustiite, întunecate
când natura, în deșertăciunea ei,
se-aseamănă neroziei umane
Anul se-afundă în noapte
iar inima, mai adânc
decât noaptea se lasă
spre un loc gol, de vânt măturat
fără soare, lună sau stele
doar o fâșie de lumină, precum o idee
care naște un foc negru –
răsucit în juru-i, până când
în frig se aprinde
pentru a face un om să-nțeleagă
că nu știe nimic
nu singurătatea în sine –
Nu o nălucă
ci nimicul, îmbrățisându-l,
și disperarea – (aceastea
scâncesc și țiuie) printre
fulgerele și tunetele războiului;
locuințe ale căror încăperi
sunt mai reci decât ți-ai putea imagina,
oamenii pe care i-am iubit, duși,
paturile goale, canapelele
umede, scaunele nefolosite –
Scoate-l din mintea ta
lasă-l să prindă rădăcini
și să crească, pentru sine
fără vreo legătură
cu ochii și urechile invidioase, doar pentru sine.
În această mină toți vin să sape.
Aceasta să fie revanșa pentru cea mai tandră
muzică? Izvorul poeziei care
văzând ceasul oprit, spune:
Oprit este ceasul
care bătea atât de exact, ieri?
și-aud clipocirile pe suprafața lacului –
ce-n piatră s-a prefăcut.
William Carlos Williams (1883- 1962), renumit poet și medic portorican- american, născut la Rutherford, New Jersey. În 1897 a fost trimis pentru doi ani la studii în Paris. În 1902 este admis la Universitatea din Pennsylvania, Facultatea de Medicină, unde se împrietenește cu Ezra Pound. Primul volum de poezii îi apare în 1909, urmat, la scurt timp, de cel de-al al doilea volum de poezii, publicat de o editură londoneză, prin grija prietenului său, Ezra Pound. Pentru scurt timp a făcut parte din grupul imagiștilor, din care mai făceau parte Pound și H.D. În 1930 a scris „The First President”, un volum dedicat președintelui George Washington. A fost mentorul lui Allen Ginsburg, căruia îi scrie prefața la primul volum de versuri. În 1948 Williams a suferit un atac de inimă, urmat de câteva atacuri cerebrale, cauzându-i grave probleme de sănătate pentru restul vieții. A murit la vârsta de 79 de ani, în casa lui din Rutherford.
William Carlos Williams
These
are the desolate, dark weeks
when nature in its barrenness
equals the stupidity of man.
The year plunges into night
and the heart plunges
lower than night
to an empty, windswept place
without sun, stars or moon
but a peculiar light as of thought
that spins a dark fire –
whirling upon itself until,
in the cold, it kindles
to make a man aware of nothing
that he knows, not loneliness
itself – Not a ghost but
would be embraced – emptiness
despair – (They
whine and whistle) among
the flashes and booms of war;
houses of whose rooms
the cold is greater than can be thought,
the people gone that we loved,
the beds lying empty, the couches
damp, the chairs unused –
Hide it away somewhere
out of mind, let it get to roots
and grow, unrelated to jealous
ears and eyes – for itself.
In this mine they come to dig – all.
Is this the counterfoil to sweetest
music? The source of poetry that
seeing the clock stopped, says,
The clock has stopped
that ticked yesterday so well?
and hears the sound of lakewater
splashing – that is now stone.
