Folosirea excesivă a neologismelor poate avea repercusiuni sau repercursiuni neplăcute?
Mulţi vorbitori de limba română simt nevoia să folosească neologisme atunci când nu este nevoie. Ba chiar se simt obligaţi să facă acest lucru în dauna unor cuvinte ce au mai mult firesc şi chiar expresivitate. Marele profesor şi lingvist timişorean G. I. Tohăneanu obişnuia să ne ironizeze ori de câte ori foloseam neologisme căutate. Îndeosebi îl deranja verbul a lectura şi, când venea vorba despre acest verb, nu pierdea prilejul să observe că verbul a citi este mult mai frumos şi mai bogat în sensuri. Ne dăm seama de acest lucru de îndată ce vrem să spunem că „numărul cititorilor a crescut sau a scăzut”. Asta fiindcă nu ne-ar trece prin minte să spunem că a crescut sau a scăzut numărul lectorilor. În schimb, nu spunem „citire plăcută”, ci „lectură uşoară”. M-aţi „citit”, cum se spune, nu sunt un admirator necondiţionat al neologismelor. Aşa e! Mai ales când ele sunt şi stâlcite sau pronunţate după ureche.
Şi am să dau exemplul unui neologism măcelărit de prea mulţi vorbitori care vor să pară mai aparte: repercusiune/repercusiuni.
Repercusiune înseamnă „urmare, consecinţă” şi mă întreb de ce este nevoie să îl folosim dacă nu ştim forma lui corectă şi pronunţăm repercuRsiune. La fel, în loc de obstetrică, pronunţăm şi scriem obstretică. Dar asta e o altă naştere de cuvinte greşite asupra căreia vom reveni.
Nu uitați: repercusiune, nu repercuRsiune!
* Marcel Tolcea –Limba română pentru începători. De la 14, la 101 ani (Cronici la Radio Timișoara), editura Universității de Vest din Timișoara, colecția MEDIAFORT coordonată de Lucian-Vasile Szabo, 2017
