Comorile sunt acolo unde nu le caută nimeni

 Trăim într-o lume a exteligenței paroxistice. Internetul a adus civilizația umană într-un stadiu în care aceasta riscă să se sufoce în propria ei creativitate. Peste un miliard trei sute de milioane de website-uri și bloguri, sute de milioane de opere accesibile on-line, miliarde de opinii, păreri și comentarii care se revarsă necontenit, într-un torent inepuizabil, pe rețelele de socializare. Toată cultura omenirii, toate gândurile și ideile, structurate în diverse forme de exprimare, se află la îndemâna oricăruia dintre noi, la numai câteva click-uri de tastatură distanță. Ar trebui oare să ne bucurăm sau ar trebui să spunem “vai nouă!”? Vom fi în stare să facem vreun folos din toată această abundență anarhică de conținut intelectual care se năpustește asupra noastră ori de câte ori deschidem un gadget conectat la World Wide Web sau ne vom prăbuși striviți sub avalanșa exprimării nelimitate din care a dispărut selecția, sita de cernere pe care o asigura mass-media tradițională? Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile în anii următori, dar, cel puțin pentru moment, un lucru este cert: pentru un artist independent, neafiliat niciunui grup economic sau al altui mecanism organizat de promovare, construirea unei audiențe proprii cât de cât rezonabile (care excede grupul de cunoscuți ai acestuia) a devenit o misiune mult mai dificil de realizat decât producția propriu-zisă a acelui conținut. O misiune, în cele mai multe cazuri, imposibilă. Și, de aceea, probabil, există oameni, creatori, care nici măcar nu-și mai bat capul cu asta. Există artiști care fac artă din nevoia de a o face, pentru că aceasta, opera de artă, apare în interiorul lor și se cere a fi exteriorizată, însă odată ce lucrarea a fost terminată, acești oameni o oferă lumii, fără a încerca în nici un fel să urce treptele expunerii publice. Și, în unele cazuri, cu cât este mai adânc anonimatul autorului, cu atât este mai mare valoarea de folosință a operei sale.

Http://ancradi.ro/. Un website pierdut în imensitatea internetului. Un loc în care ajungi doar dacă se întâmplă să te ducă norocul, căci altfel nu ai cum a afla despre el de niciunde. „A scrie fără a putea împărtăși e la fel de greu ca și a iubi fără a-ți putea manifesta iubirea…”. Aceasta este prima idee care te întâmpină atunci când treci pragul acestui loc unde un om care declară că scrie în limba română dar nu trăiește în România și căruia doar scrisul îi dă sentimentul de a fi viu își lasă scrierile pe cont propriu. Și, dintr-o perspectivă, probabil că bine face procedând așa, pentru că ele, lucrările sale, vorbesc prin ele însele. Vorbesc acelora care își iau un răgaz mic de timp, din iureșul propriilor lor vieți, pentru a experimenta o altă senzație: aceea că sufletul oricui este sau poate deveni imponderabil și că se poate detașa de țărână atunci când i se dă ocazia să privească mai sus de linia orizontului. Căci, redus la esențe, acesta ar fi mesajul cuprins în cele cinci piese de teatru ce pot fi citite pe acest website. Cinci piese de teatru metafizic ce dezvăluie un autor complet care acoperă aproape toată panoplia celor fundamentale cuprinse între pământ și cer.

Are societatea românească vreo perspectivă sau este sortită decrepitudinii și autodizolvării? Dar societate omenească, în general, poate ea trece la următorul nivel de umanitate sau este condamnată să dospească, să putrezească la nesfârșit în mlaștina durerii generale provocate de vanitatea și lăcomia fiecăruia dintre noi? Când ne naștem, adică atunci când venim pe această lume, experimentăm, de fapt, o coborâre în iad? Este această lume, cu toate neajunsurile ei pe care le trăim sau despre care auzim cu toții, o cameră de pedeapsă? Și, dacă am fi tentați să considerăm așa, cum se poate scăpa? Există vreo ieșire? Putem fi inițiați spre a evada sau evadarea este posibilă numai în mintea noastră?

Autorul acestor piese ne oferă răspunsuri nuanțate la aceste întrebări pe care tot el (sau ea?) le lansează. Dacă în ceea ce privește societatea umană concluzia este mai degrabă sumbră, arătându-ne că lumea, în ansamblul ei, nu va deveni niciodată mai mult decât s-a arătat dintotdeauna și se arată în continuare a fi, în ceea ce privește destinul fiecărui individ în parte, ni se spune că soluții pot să existe. Cei care nu se complac în niciun fel cu realitatea înconjurătoare pot emigra în alte locuri (“Plagiat”), pot căpăta evlavie față de ceea ce se arată a fi bun („A doua venire”) sau își pot crea propriul refugiu interior („Din infern, Magdalena”, „Orbul din grădină”, „Fosfor și Canabis”).

Tabloul unei lumi pline de evenimente absurde care sfidează rațiunea și bunul simț, în care tot timpul e criză de câte ceva, în care adeseori pare că nu există dreptate, în care cei răi sunt răsplătiți cu beneficii, în care referirea la Dumnezeu provoacă reacții adverse, în care toți oamenii par nefericiți și ceva trebuie să te necăjească întotdeauna (parcă spre a-ți aduce aminte unde te afli) poate sugera unui observator atent că ceva nu este în regulă acolo. Și, pe cale logică, dacă lumea, în mod evident, nu este Raiul, ce altceva ar putea fi? Și, chiar dacă, tot în mod logic, o astfel de lume dominată de corupție nu poate dura la nesfârșit, fiind prin natura ei ne-sustenabilă, tranziția oricui prin hățișurile ei poate deveni împovărătoare. Împovărătoare, dar totuși cu rost, pare ne spune autorul (sau autoarea) acestor cinci piese. Căci nimic nu este fără rost, ci doar că acesta trebuie deslușit. Oare, toți cei care trăim pe Pământ ne aflăm în situația de a vedea cum e Jos pentru a ne dori mai abitir să ajungem Sus? Dar cum ar putea fi Sus? I. Ancradi ne spune că ne putem face o idee despre asta după semnele care ne sunt lăsate: oameni buni care nu par „de-ai locului” (de parcă ar fi îngeri trimiși de prin Rai), minuni neașteptate care ne salvează de la nebunie și moarte și, nu în ultimul rând, ideile care ne vin din Rai sub formă de picături și care, deși nu se prea pot aplica în această lume (tocmai pentru că vin de Sus), au caracteristica de a dura în mintea noastră și a ne da o imagine despre cum am putea fi dacă n-am avea mintea bruiată. Și, dacă așa stau lucrurile, dacă ne-am dat seama care ne este închisoarea, cum ieșim din ea? I. Ancradi procedează metodic: mai întâi ne arătă că, de fapt, durerea este închisă în capul nostru iar mai apoi ne propune, metaforic, să ne construim o mașină de zburat și să ne pictăm lumina din suflet, spunându-ne că niciodată nu e prea târziu, dacă asta ne dorim cu adevărat. Din orice poți face ceva interesant și, dacă crezi că poți zbura, chiar poți. Ce ar însemna asta în termeni concreți? Ar însemna, în primul rând, o schimbare de perspectivă, ar însemna să înțelegem că durerile ni le provocăm singuri prin vanitate și lăcomie. Iar odată ce am învățat că aceasta este greșeala, să o îndreptăm, spre a fi fericiți. Cum anume? Luându-ne partea de suferință (căci durerea pare a fi condiția de a trece mai departe: singurul mod din care noi putem învăța că ceea este în neregulă se află în noi), răbdând-o și schimbându-ne odată cu ea. Cerându-ne iertare pentru propria noastră nepăsare, minciună, răutate și iertându-i și ajutându-i pe toți. Făcând, altfel spus, metanoia. Astfel ne putem elibera pentru bună purtare, ne putem recupera inima ușoară pe care am pierdut-o când am încetat să mai credem în Dumnezeu și am picat în capcana ego-ului. Căci, dacă am fi crezut că ascultarea celor bune bine ne va da, nu am fi suferit. În final, autorul (sau autoarea) ne sugerează că ar trebui să ne ghidăm și după exemplul sfinților care, în ciuda suferințelor pământești, erau deja fericiți când au plecat în Rai. Nimeni nu poate ajunge în Ceruri cu inima grea ne spune I. Ancradi și, de aceea, suferința trebuie abandonată încă de pe-aici, încă din această lume, căci numai bucuria interioară, obținută prin depășirea neajunsurilor lumești, este cea care poate duce omul spre Lumea de Sus.

Cinci piese care, odată una începută, te țin în priză și te “obligă” să le parcurgi pe toate, până la capăt. Personaje puternice care “sar din pagină”, situații contorsionate, experiențe limită, dialoguri vii, alerte (spumoase chiar, pe alocuri), răsturnări de situații dintre cele mai neașteptate, evenimente dramatice, transformări de identitate și un excepțional personaj colectiv, “himerele” omului (în„ Fosfor și Canabis”) care-i fac viața mai frumoasă dar care îl și devoră în același timp, toate concură, ca un adevărat arsenal dramaturgic, spre a oferi cititorului o experiență memorabilă.

Cum spuneam în titlu: o mică comoară. Care se găsește exact acolo unde nu o caută nimeni.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *