Kocsis Francisko este unul dintre cei mai rafinați oameni de cultură contemporani pe care-i cunosc și care mă onorează cu prietenia sa, încă din 2009, când am început să scriu la și să colaborez cu prestigioasa revistă ,,Vatra” din Târgu-Mureș. Despre câteva dintre cărțile lui Francisko am avut privilegiul să scriu, mai de fiecare dată fiind copleșit de anvergura intelectuală și de finețea cu care acesta știe să mânuiască, poate ca nimeni altul, limba română și deopotrivă limba maghiară, fie în ipostaza de poet sau prozator, fie ca hăruit tălmaci. Câteva dintre considerațiile generale personale la adresa operei sale din rândurile de mai jos, adunate-n decursul timpului, sunt și ele consecință a Efectului admirației nedisimulate pe care, la rându-mi, i-o port.
Kocsis Francisko condensează pe un spațiu restrâns înțelesuri adânci. Aparenta ușurință a versificării ridică serioase probleme de interpretare, furnizate și de asocierile mai de fiecare dată antagonic-oximoronice. Fascinant de cuvânt, de culoare, de imagine, de glas, Kocsis Francisco se află la originea unor disimulări cu schepsis.
Aparenta bonomie a lui Kocsis Francisko trădează, în fapt, așezarea-n sine a poetului, ce pare să perpetueze adevărul ascuns în ,,less is more”.
Focusările sale disimulatorii au valoare de introspecții. Există o artă a privitului, după cum există o artă a diseminării-disimulării. Partea de ,,ascuns”, ce rămâne întotdeauna ascuns (în ființă, dar și ,,dedesubturile” poetice, întregul proces al arderilor interioare în procesul creației), e unul dintre atributele care justifică și legitimează potențarea zonei de mister, el însuși provenind din tainica vocabulă mű-my.
Ars combinatoria de care uzează Kocsis Francisko duce la ro(s)tirea inspirată a cuvintelor, de unde și efectele stilistice nebănuite. Inserarea în text a cuvintelor-cheie face inutilă ascunderea sinelui de sine. Percuția cuvintelor esențiale trădează o lipsă a indiferenței și a răcelii în fața trăitului autentic. Fără să o arate explicit, evitând a-și exhiba sensibilitățile și slăbiciunile, poetul ,,mușcă” cu poftă din viață, se impregnează de ea, până la identificare. De aici, atașamentul său față de verbele ziditoare.
Aparenta simplitate a distihurilor lui Kocsis Francisko este subminată de prezența unor simboluri-metafore de tip axis: postura de om-clopot în care se regăsește, înconjurat de acest spațiu metalic sacru, protector, securizant, matern. E o ,,încapsulare” în care ființa sa de carne devine miez, limbă a clopotului-arâng, clopot altruist, ce bate pentru sine, dar și pentru semeni, în cheie, altruismul omului-clopot ce dă în clocot.
La Kocsis Francisko nu contează atât forma, cât fondul poetic, nu atât organizarea-dispunere în pagină, cât conținutul și jocul ielelor-idei. Ce propune Kocsis prin disimulările sale? Pe lângă sensurile care germinează, încolțesc și irump din cuvânt, el angajează un altfel de ,,minimalism”, replică la actuala poezie minimalistă (săracă în conținut) care postulează completa (în fapt, falsa) detașare a poetului de lumea care-l înconjoară și consemnarea, funcționărească, detașată, mecanică, nonimplicată, a banalului cotidian. Oximoronică, impersonalizarea disimulată (ascunderea sinelui de sine, formă (continuată) prin care se sustrage sieși), capătă, la autorul terținelor, aspectul de minimalism maximalist, în care implicarea poetului e mai aprigă și mai evidentă ca oricând.
Disimulările-,,eschive” ale poetului, dragostea lui Kocsis Francisko pentru frumosul nedisimulat, înșelarea vigilenței ,,celuilalt” (a ,,terțului”, cititorul – în cazul în care ,,ostilitățile” se duc între poet și sinele acestuia), țin nu atât de ludic sau de jocul identitar, cât de travestiul propriu Comediei dell’arte. Un argument forte care contrazice credibilitatea disimulărilor definitiv-irevocabile ale poetului, e cunoașterea, de către acesta, din interior și în amănunt, a valorii și mecanismelor Poeziei, pe care-o slujește de-o viață ca poet, comentator, tălmaci și redactor.
Distihurile, terținele și haiku-urile lui Kocsis sunt lirism blând, tihnă, domolire interioară, semn al atingerii unei mature vârste a creației.
Per ansamblu, prezența discretă a poetului funcționează și ea ca disimulare. Discreția formulării și a punctelor (estetice) de vedere îl situează pe Kocsis Francisco între impresie și expresie.
Disimulările lui Kocsis Francisco sunt o formă de vârâșire, de insinuare, strecurare, pătrundere.
Marea miză a textului e jocul, ludicul, încifrarea (care au făcut din Kocsis Francisko un împătimit rebusist), în vorbe meșteșugite, nedestinate oricui, a unor trăiri, evenimente istorice la care a luat parte, a unei realități sociale, economice și politice care, paradoxal, în comparație cu relaxarea (inclusiv la nivel de principii și de mentalități) adusă de fragila și originala democrație românească postdecembristă, menține vie flacăra, imboldul de a spune, de a te despresura abil de lanțuri mai mult sau mai puțin vizibile și de a te înconjura de aura cuvintelor.
Kocsis Francisko se dezleagă pe sine în volumele pe care le semnează, un altfel de ,,careu” populat de căsuțe-pătrățele în alb-negru, nu din punct de vedere duhovnicesc, ci scriitoricesc. E o întâlnire dintre doi vechi amici, el și sinele său, pe care valul vieții i-a azvârlit pe abrupte țărmuri existențiale. Altfel spus, e o operațiune de ,,autoextragere” din context (socio-politic), urmată de momentul în care scriitorul preia comanda. Revenirea la sinele ,,tânăr”, athanor în care s-a distilat sinele matur al ,,alchimistului” priceput în a se juca cu ,,retorta” cuvântului, echivalează cu redescoperirea pietrei filosofale care l-a înnobilat în plan spiritual. În altă cheie, o dezghiocare a enigmei, a unui ,,rebus” existențial complicat, unde dezlegarea misterului devine parte din mister.
Kocsis Francisko preferă să rămână ,,clandestin” chiar și în ziua de azi, în care libertatea de exprimare este garantată prin Constituție. Nu e noncombat sau precauție excesivă, ci rara abilitate de a pune în cuvinte sensuri ce scapă la o privire sau examinare superficială. De aceea cărțile sale își aleg cititorii și nu invers. Stilul său concis, metametaforic, când calofil luxuriant, când voit ,,arid” (în sensul temperaturii înalte a scrisului) și tăios, dar extrem de provocator, face din fostul caiet de matematică de odinioară un lung șir de ecuații cu n necunoscute adus în actualitate.
Kocsis Francisko își lansează sieși provocări, nu se lasă provocat. Autocontemplarea și autocompletarea sunt ,,geometrii” care fac parte din efectul de ecou controlat, ce-și are (im)portanța. Dacă există vreo legătură cu matematica, în afara încriptării deliberate, e tendința lui Kocsis Francisko de a se elibera de sub tirania numitorului comun, a ruperii de sub tutela banalității și amorfului, cel invocat fiind un adept al esențializării.
Operând cu semne, cu datele realității (lingvistice) imediate, Kocsis Francisko este și creator de semne, dar și risipitor de semne, pe care le presară, din loc în loc, ca subtile elemente de ghidaj. Scriitorul dă sens în consens cu ale sale principii (estetice), încifrând cu de la sine putere.
Ocolișurile la Kocsis Francisko îmbracă forma adevărului încifrat, iar a ține în șah, o tehnică menită să-i asigure supraviețuirea. Niciodată însă, scriitorul nu pariază pe cai morți.
Kocsis nu e adeptul jocului cu focul. El doar îl creează, și, prin intermediul său, inflamează imaginația. Nu doar politicul ,,contondent” se recomandă a fi evitat, ci și orice formă de relații conflictuale în ,,agora”, dar și în plan familial, unde iubirea e considerată element sacru coagulant.
Revolta lui Kocsis Francisko nu se consumă în ,,orb” sau în ,,off”, ci sub auspiciile conștiinței de sine.
,,Chimiliturile” lui Kocsis Francisko țin ,,cheile” de lectură la vedere. Important este să știi unde să le cauți.
Kocsis Krancisko este un spirit lucid, dar și furnizor de emoții poetice, unde se dă din plin în vileag.
Arta lui Kocsis stârnește, postulează, pune între paranteze drepte banalul, îl (re)duce la absurd. Scriitorul nu e un nihilist-contestatar în accepțiunea avangardistă a termenului, ci un inovator ce nu duce lipsă de strategii (textuale). La Kocsis Francisko nu acționează hazardul, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Dacă realitatea ,,reală” e numită și-apoi evitată (inadecvare la timpul istoric), ca fiind furnizoare de necaz, lumea făurită de poet e rezervată elitelor.
Certitudinile lui Kocsis Francisko sălășluiesc în scrisul său. Pe cât de abstract este uneori, pe-atât de concret. Atitudinea sa este una antisurplus.
Lui Kocsis Francisko i se duce (po)vestea în primul rând ca poet. Dacă ar fi să facem abstracţie de gen, poeziile sale sunt poveşti lirice prin definiţie, poveştri ,,pre versuri tocmite”. Iată de ce trecerea sa de la poezie la proză (poveste) se consumă fără dificultate, la modul firesc, domol.
Personajele lui Kocsis Francisko, însingurate, rătăcitoare, care par să-şi fi trăit/epuizat ,,apetitul” pentru teluric, caută confidenţi în lumile paralele. Sunt personaje care se rup simbolic de lumea obişnuită (deşi vieţuiesc în ea), într-un soi de semiascetism perceput de semenul din imediata vecinătate ca semn de nerozie, cauza fiind accesul la entităţi-confesori care li se refuză oamenilor de rând. Scindate între un ,,acolo şi un ,,atunci” imemorial, având un caracter fantomatic-holografic, ele sunt şi în acelaşi timp nu sunt, sunt parte din realitate, dar se şi sustrag ei abil (jocul de-a v-aţi ascunselea). Scriitorul nu pune miza pe realitate, ci pe incontrolabil, pe impreceptibil, pe ceva ce nu poate fi perceput ca un dat, garant al concretului, al lesne demonstrabilului. Kocsis Francisko nu operează cu certitudini, ci cu proiecţii care se metamorfozează pe-alocuri în retroiecţii. Martori, mesageri, personajele sunt bogate cu duhul, trăiesc în, din şi prin amintiri (reale sau confecţionate), se refugiază în universuri de ei create (de unde şi vocaţia de plămăditori de matrici, de forme şi de fonduri). Deşi nu au pregătire de specialitate, cizelată prin instruire, personajele sunt artişti (lucru neconştientizat, însă comportamentul lor îi plaseză în zona lui ,,ca şi cum” ar fi artişti). În majoritatea cazurilor, ele dau senzaţia trăitului în transă, de unde dificultatea de a fi înţeleşi şi acceptaţi cu uşurinţă de comunitate. Cu alte cuvinte, sunt proscrişi care văd însingurarea ca unica realitate profitabilă, de unde refugiul în căutarea intimismului revitaliza(n)t şi a formelor diverse de (în)locuire.
Raportarea personajelor lui Kocsis Francisko se face la paliere temporale care nu includ prezentul (acesta funcţionând doar ca un ,,apendice”). Ele vieţuiesc în ,,contumacie”, rădăcinile lor fiind mai de fiecare dată ,,altundeva”, recuperabile doar prin intermediul poveştii. Sunt personaje zefir, adiere de vânt, ce dau dovadă de ,,discreţie” existenţială, practicând un soi de izolaţionism voluntar. Amintirile lor sunt echivalentul unor portări în lumi dintre cele mai bune posibile, ce ascund toposuri-leac, străine şi reci pentru cei ce nu posedă cheile sistemelor de raportare. Aparentele lor rătăciri sunt tot atâtea peripluri identitare. La prima vedere oameni fără însuşiri, ei au totuşi una majoră: capacitatea uluitoare de a imagina, de a trăi pe baze noi, mereu altele. Lumile la care se raportează sunt lumi fără nostalgii, regrete sau Melancolii în formă continuată.
Personajele lui Kocsis Francisko nu sunt simpli rurali sau citadini, ci ,,veterani” ai trăitului în imaginar care operează o ,,selecţie” a trăitului ,,convenabil”.
În ciuda aparenţei de sedentarism şi de imobilitate, ele sunt totuşi active, se încrâncenează să trăiască, dar nu ,,aici”, ci ,,acolo” (într-o illo temporalitate neidentificabilă cu ajutorul reperelor temporale la îndemână), în benefica şi totodată derutanta lume a amintirilor şi a viselor. Sentimental, afectiv sunt legate de ,,acolo” şi de ,,cândva”, dând dovadă de o rară capacitate empatică. Ceea ce le individualizează e faptul că nu distorsionează realitatea momentului, ci pur şi simplu fac abstracţie de ea, trăind prin raportare la un continuum oniric care le conferă starea de bine. Paradoxal, existenţa lor are concreteţe, e palpabilă, chiar şi atunci când ridică la rang de fabulos orice amănunt existenţial aparent banal. Nu e schizoidie cât, mai degrabă, frenezie (a trăitului discret, departe de privirile indiscrete ale omului obişnuit).
Indiferent de toposul căruia îi aparţin, actanţii prozelor scurte ale lui Kocsis Francisko administrează ,,corecţii” realităţii, ,,adaptând-o” după cele două paturi procustiene ale mentalului individual, folosind-o ca (pre)text, ca rampă de lansare spre lumile în care se simt integrali. De aceea îşi iau în posesie visele, le amprentează puternic de eu, fără a se teme de ridicol. În alţi termeni, e adecvare la contextul (i)realităţii imediate. Personajele în discuţie nu aderă la locuri comune şi previzibile, ce riscă să-i azvârle într-o cruntă blazare, ci duc existenţe paradigmatice. Experienţele lor identitare nu sunt atât ,,rurale” sau ,,citadine” strict delimitate, cât reflexul unui mod (asumat) de a fi. Pentru ele face sens ceea ce altora le poate apărea ca un nonsens. În acelaşi timp, redefinesc şi reconfigurează o normalitate relativă.
Poveştile lui Kocsis Francisko potenţează misterul: întunericul, absenţa lunii, foşnetele, tăcerea, figurile palide, clarobscurul, incertitudinea, bâjbâiala, contururile, ambiguitatea, pendularea între un da şi un nu existenţial etc. Toate dau apă la moară ficţionalului, induc bulversarea, confuzia, ,,vraiştea”.
Toposurile rurale, citadine sau de altă natură ale scriitorului sunt în majoritate fără nume, nu au o identitate clar conturată, localizabilă în timp şi în spaţiu, prin urmare sunt mai degrabă utoposuri (e drept, există pasaje narative în care poate fi identificat cu uşurinţă Mureşul, Războieniul etc.). Acurateţea cu care Kocsis Francisko descrie (însă nu numeşte direct), inspirat probabil şi de locuri familiare lui, dau senzaţia de realitate consistentă, dar şi rampă de lansare spre ficţionalul de bună factură.
Adeseori acţiunile în care sunt implicate personajele lui Kocsis Francisko (izul de picaresc, fidelitatea faţă de cele întâmplate-relatate şi ,,uzura” în faţa factorului timp) sunt la limita credibilului, mare parte dintre ele intrate în folclorul local care le asigură continuitatea.
De aceea miza exclusivă pe real e una riscantă, cu atât mai mult cu cât parte de povestirile narate (povestire în interiorul altei povestiri) sunt preluate de narator de la ,,un altul” (vezi aici rolul şi funcţia intermediarului şi ,,filtrele” subiectivităţii). Cu cât creşte îndepărtarea în timp şi spaţiu de cele relatate, cu atât se deschide mai tare calea speculaţiilor. La toată această stare de incertitudine se adaugă doza de relativitate pe care o conţine povestea. In extenso, cu voie sau fără, oameni de hârtie sau oameni în carne şi oase, cu toţii suntem/devenim povestitori.
Aparte de conţinut, scriitorul e interesat de impactul eresului (un alt tip de organizare discursivă) asupra cititorului, de ceea ce rămâne în subconştient din povestirea-pretext. Nu degeaba naratorii lui Kocsis sunt deseori copii care-şi amintesc și îi permit autorului alunecarea înspre basm.
Poveştile (de poveste ale) lui Kocsis Francisko au rol înnobilator şi mobilator spiritual, iar motivul central al cărţilor sale e viaţa ca poveste. A fi imun la poveste, pare a spune scriitorul, echivalează cu trăitul în van. Tocmai de aceea, invitaţia la coparticipare, la stabilirea unei rodnice legături între povestitor şi ascultător), la neobliterarea resorturilor interioare care (re)acţionează la poveste, e evidentă. Lor li se alătură fascinaţia modelului pe care-l imprimă povestea, caracterul lor idilic. Există personaje la care impactul poveştii asupra subconştientului este atât de pronunţat, încât istorisesc şi în somn, diferenţa de calitate a povestirii în starea de veghe vs. cea onirică fiind abia perceptibilă.
Prozele lui Kocsis Francisko sunt scăpărări, iar cărțile sale amnar. Spirit inventiv, Kocsis Francisko nu rămâne niciodată în pană de ,,combustie internă”.
