Muzici şi faze, extraordinara carte a lui Ovidiu Verdeş, este un roman în multe privinţe de neocolit. Listez, mai jos, cîteva direcţii de discuţie pentru care referinţa la această carte este inevitabilă.
Întîi, atunci cînd este vorba despre ce face şi ce poate face un mare scriitor cu limba în care scrie, Muzici şi faze este, pur şi simplu, o demonstraţie de magie: pe mai bine de 400 de pagini, Ovidiu Verdeş aduce aduce un elogiu formidabil unei limbi române foarte vii.
Apoi, indicaţia vine şi dinspre unul dintre marii critici literari care au girat, încă de la apariţie, acest roman – „dacă n-ar fi decît ceea ce pare – un roman despre adolescenţăp scris cu mentalitatea şi cuvintele unui adolescent – Muzici şi faze tot şi-ar cîştiga un loc sigur, inconfundabil în proza românească de azi”. Citatul este din Mircea Martin. Şi, prin ceea ce lasă să se înţeleagă, este limpede că Muzici şi faze e cu mult mai mult decît un roman despre adolescenţă; dar, fiind şi aşa ceva, la o eventuală discuţie despre tipul acesta de literatură, e inevitabil să ne invocăm, pe larg, cartea lui Ovidiu Verdeş.
În al treilea rînd, pentru o speţă de dezbatere vecină cu precentă, Muzici şi faze stă, de asemenea, sus de tot. Pentru a marca această idee, cel mai mare ajutor vine de la Mircea Cărtărescu – în 2002, marele Mircea Cărtărescu a spus direct: „Ovidiu Verdeş nu este Salinger, dar nici mult nu a lipsit. Cartea lui, Muzici şi faze, rămâne cea mai adevărată, mai vie, mai înveselitoare şi mai nostalgică proză românească pe care am citit-o eu de zece ani încoace. O astfel de carte umileşte întregul experimentalism pretenţios al anilor 80 , ca şi oralitatea, de multe ori vulgară, a ultimului deceniu.”. Nici mai mult, dar nici mai puţin!
În al patrulea rînd, dar nu în ultimul rînd, ştim cu toţii că există o discuţie care se întinde mult în timp despre „romanul unei epoci”; „bucăţi” din ea se pot detecta şi astăzi într-unele dintre dezbaterile publice de la noi, mă refer desigur, în mod special la cele cu miez cultural. Discuţiile sunt, în chip legitim, despre acea carte sau acele cărţi în stare să prindă, şi în conţinut, şi stilistic, şi în ce spune şi în cum spune, „duhul” unei perioade anume. Despre „cartea unei epoci” – cum se mai spune. Pentru anii 80, cred că avem o mare certitudine în aceste sens. Şi anume – Muzici şi faze.
Pe scurt: am vrut să spun, de fapt, cu şi prin acest text, că avem o nouă ediţie –revăzută şi, în fapt, a treia, publicată de data aceasta la Polirom (precedentele două, la alte două edituri) – a acestei cărţi. Şi că, pentru mine cel puţin, este o mare bucurie – că există. Lectura ei, recentissimă, a fost o mare revelaţie literară pentru mine şi, cum spuneam, o mare bucurie. Vă poate bucura şi pe dumneavoastră! Îndrăznesc să spun şi să cred că, alegînd să citiţi această carte, mergeţi la sigur!
P.S. În toate prezentările pe care le-am găsit, în documentarea despre autor care mi-a însoţit lectura (e un obicei la care nu renunţ şi care, de regulă, îmi îmbogăţeşte lectura cu piste uneori chiar interesante), nu am găsit niciunde că ar fi publicat şi o vreo altă carte de proză. Cu atît mai curios aş fi cum va fi o a doua; sau cum va fi următoarea carte de ficţiune a acestei foarte solid prozator. Şi nu numai prozator, de fapt.
