Dialog exclusiv Lapunkt între Cristian Pătrăşconiu şi Vasile DOCEA.
Unde ai plasa, în patrimoniul culturii române, acest uriaş Jurnal al Regelui Carol I?
Jurnalul regelui Carol I aparține, în egală măsură, culturii române și culturii germane. Primeia îi aparține deoarece Carol I a domnit în această țară, și nu puțin, ci timp de 48 de ani. Documentul, în ansamblu, conține o perspectivă asupra acestei țări proiectată din vârful piramidei politice. Deși epoca nu duce lipsă de jurnale sau memorii, însemnările zilnice ale regelui Carol I sunt valoroase tocmai datorită acestei perspective unice.
Jurnalul aparține, însă, cum spuneam, și culturii germane. El este scris în limba germană (limba maternă a regelui), iar autorul lui era membru al unei case princiare germane. La vârsta de 27 de ani, cât avea în 1866, când a fost ales ca principe al României, personalitatea lui era pe deplin formată, iar acea formare s-a petrecut în mediul cultural german.
Chiar – de ce este acest document, cum să zic, „fabulos”? De ce este el atît de important? Şi de ce a fost ocolit atîta vreme?
Importanța de prim rang a documentului nu este legată neapărat de lungimea domniei lui Carol I, deși nici aceasta nu trebuie neglijată. Sunt totuși alte două motive mai relevante. Primul este legat de specificul perioadei respective: una în care România se modernizează, se sincronizează cu viața Europei, o vreme în care cultura română devine competitivă în plan internațional, prin nume precum Titu Maiorescu în filosofie și critică literară, Xenopol și Pârvan în istoriografie, Grigorescu și Luchian în pictură, Eminescu, Slavici, Caragiale în literatură, pentru a da doar câteva exemple dintr-o listă foarte lungă de domenii și personalități. Din perspectivă internațională, pe de altă parte, este o perioadă în care România iese din starea aproape anonimă de principat aflat undeva la marginea Europei și devine un regat puternic, o putere regională – în Balcani – al cărei cuvânt era ascultat de vecini și a cărei alianță era apreciată și căutată de marile puteri.
Al doilea motiv ține de însăși structura jurnalului. Dacă îl vom numi „însemnări zilnice”, nu vom greși deloc, pentru că însemnările făcute de rege sunt literalmente zilnice. El nu descrie ocazional fapte pe care le va fi considerat relevante, ci consemnează, efectiv zi de zi, viața sa. Este o probă aproape incredibilă de meticulozitate și de disciplină intelectuală, greu de găsit în alte părți. Din păcate, multă vreme nu s-a știut nimic de existența lui, așa cum, cel puțin în perioada distaturii comuniste, nu s-au știut prea multe lucruri despre istoria monarhiei. Era una dintre temele istorice despre care regimul comunist nu avea nici un interes să se vorbească.
Cum te-ai intersectat cu acest Jurnal? Cum s-a produs, aşa-zicînd, întîlnirea cu el?
Am găsit documentul, pe la începutul anilor 90, oarecum din întâmplare, la Arhivele Naționale ale României, unde el se păstrează încă de la sfârșitul anilor 40, când a fost confiscată arhiva Casei Regale, în urma abdicării forțate a regelui Mihai. Eram preocupat încă pe-atunci de personalitatea regelui Carol I și mă aflam în căutarea manuscrisului memoriilor sale, memorii care se publicaseră încă din timpul vieții regelui. Întâmplarea vine din faptul că jurnalul, de a cărui existență nu știam nimic pe-atunci, așa cum părea că nimeni altcineva nu știa, fusese înregistrat eronat în evidențele arhivelor, de vreun arhivar grăbit sau nepriceput, sub denumirea de Memorii. Vă imaginați ce surpriză am avut când, în urma solicitării Memoriilor, mi-au fost adus pentru studiu chiar caietele conținând manuscrisul jurnalului. Între timp am constatat că eroarea de care vorbeam a fost corectată, iar acum documentul figurează cu descrierea corectă în evidențele arhivelor.
Tehnic vorbind – ca şi cum ai configura o „casetă tehnică” –, cum arată acest document de istorie? Ce e el în original? Cîte pagini? Cum arată?
Este vorba de mai multe caiete groase, copertate, conținând mai multe sute de pagini fiecare. Pe majoritatea acestora, pe prima copertă, se află cifrul regelui, două litere C. Fiecare an se întinde pe aproximativ 60 de pagini, uneori mai mult, alteori mai puțin. Așa cum am spus ceva mai devreme, aproape că nu lipsește nici o zi din viața regelui, care să nu fie consemnată în jurnal. Din partea pe care am reușit să o descifrez pâna acum, cu o întindere ce 15 ani, am găsit doar o singură zi în care regele nu a făcut nici o însemnare. Ca volum, jurnalul se întinde pe mai mult de trei mii mii de pagini, cuprinzând 58 de ani din viața sa: întreaga perioada de 48 de ani a domniei, dar și 10 ani de dinaintea venirii în România.
Documentul este realmente spectaculos, dar el conține și un aspect mai puțin plăcut: este extrem de greu de descifrat. Textul este redactat, în cea mai mare parte, în limba germană, în grafia fracturată („gotică”) a epocii. Dar nu aici se află dificultatățile, ci în scrisul mărunt și în prescurtarea cuvintelor. La aceasta se adaugă fragmentele și cuvintele din alte limbi, precum franceza, engleza și româna. Parcă pentru a face și mai dificilă descifrarea, regele intercalează adesea cuvinte în grafie latină. Mi s-a întâmplat, adesea, să stau cu un cuvânt sau cu un fragment în față timp de mai multe zile până când am reuși să îl descifrez. Când ai de-a face cu un astfel de manuscris, îți dai seama că lecțiile de paleografie făcute în școală, unde înveți câteva reguli generale, nu îți sunt de mare folos. De fapt, acesta e un lucru pe care îl știu toți cei care lucrează cu texte vechi: fiecare manuscris – sau fiecare autor – te obligă să reinventezi paleografia.
Acesta este motivul pentru care publicarea jurnalului regelui Carol I înaintează atât de încet. Am reusit, până acum, sa public două volume, la un interval de șapte ani. Probabil că acesta va fi ritmul și în continuare. O accelerare s-ar putea produce dacă aș reuși să aflu colaboratori, lucru care nu s-a întâmplat până acum, în ciuda încercărilor mele de a-i găsi.
Pe cît se va întinde în ediţia românească?
Ceea ce mi-am propus încă de la început a fost să public ultimele patru caiete ale jurnalul, corespunzătoare perioadei 1881-1914. Este perioada cea mai puțin cunoscută din biografia regelui. Pentru cea dinaintea anului 1881, există memoriile sale, care, așa cum am spus deja, sunt publicate și care au fost redactate pe baza jurnalului. Memoriile, însă, nu continuă după anul 1881, așa încât am considerat că este prioritară scoaterea la lumină a însemnărilor zilnice pentru perioada omisă de memorii. Inițial planificasem publicarea în patru volume a jurnalului din această perioadă, dar între timp, planul s-a modificat, astfel încât vom avea la final cinci volume. Până acum au apăprut, după cum știi, primele două, care acoperă, împreună anii 1881-1892.
Întregul proiect, însă, nu ar fi avut șanse de finalizarefără o editură interesată. Trebuie să îți măsturisesc faptul că, atunci când am început să mă gândesc la strategia de publicare a jurnalului, pe la sfârșitul anilor 90, am comis o mare eroare. Am crezut că editurile din Germania ar fi mai interesate decât cele din România. Ei bine, după contactarea câtorva edituri germane, m-am convins că lucrurile nu stăteau deloc așa. Nici o editură germană, cel puțin din cele contactate de mine, nu a arătat prea mult interes. Motivul: publicul german ar fi avut un interes scăzut față de jurnalul unui rege al României, fie el și cu origini germane. Probabil că motivul evocat de edituri era real, nu am avut niciodată posibilitatea de a verifica.Prin urmare, m-am orientat spre „piața” internă. Cred că o mare șansă a proiectului a constat în interesul arătat de Editura Polirom din Iași, una dintre cele mai puternice, dar și mai apreciate din România, care a îmbrățișat fără rezerve ideea publicării jurnalului. Această reorientare spre publicarea în România mi-a adus, însă, o sarcină în plus: traducerea jurnalului din limba germană în română, astfel încât textul să fie accesibil marelui public. Dar aceasta a însemnat și un mare avantaj adus proiectului, acela de a putea oferi jurnalul unui public realmente interesat.
Şi Carol al II-lea, şi Ferdinand, şi Regina Maria şi, iată, Carol I au ţinut jurnal. Cum explici acest fapt(datorie? modă? nevoie?) de a ţine jurnal la vîrful Casei Regale a României?
Înainte de Carol I nu avem astfel de însemnări. Principii din România și anterior din Moldova și Țara Românescă nu ne-au lăsat însemnări zilnice. În general, ei nu au avut cine știe ce apetență pentru scris în general, iar cei care au avut-o, precum Neagoe Basarab sau Dimitrie Cantemir, sunt mai degrabă excepții. Nici în plan european lucurile nu stăteau altfel, căci „moda” jurnalelor și memoriilor regale este destul de târzie. Mi-ai putea aduce drept contraexemplu memoriile regelui Friedrich II al Prusiei, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Acesta a fost, într-adevăr,un rege căruia îi plăcea să scrie! Dacă îi citim Memoriile, însă, observăm că ele nu sunt nicidecum texte având un caracter intim, personal, cisunt mai degrabă lucrări de istorie, conținând, în plus, o mulțime de sfaturi și învățăminte politice, morale și militare. Suntem, în cazul lui, încă departe de însemnările intime ale unor monarhi europeni din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, printre care se numără, de exemplu, jurnalul reginei Victoria a Marii Britanii, un jurnal intim în adevăratul înțeles al expresiei. În paranteză trebuie să îți spun că jurnalul reginei Victoria, cuprinzând peste 43 de mii de pagini, a fost publicat integral, el fiind deja disponibil on-line. Carol I al României, contemporanul reginei Victoria, este primul șef de stat din România care ne-a lăsat un jurnal. Prin aceasta, el întemeia o tradiție în cultura română. Tradiție care, așa cum bine ai observat, a fost urmată de regele Ferdinand, de soția sa, Regina Maria, apoi de regele Carol II. Însemnările personale de tipul memoriilor sau amintirilor sunt și ele frecvente în rândul membrilor Casei Regale a României. Regina Elisabeta, soția regelui Carol I, are astfel de amintiri, publicate încă din timpul vieții ei, sub titlul Mein Penatenwinkel. Regina Maria ne-a lăsat Story af My Life (Povestea vieții mele, în traducerea românească). Amintiri au scris, apoi, principele Nicolae, fratele regelui Carol II, dar și principesa Ileana, o soră a sa.
Revenind la motivația însemnărilor zilnice ale lui Carol I, nu cred că am un răspuns sigur la această problemă. Regele însuși nu ne spune nicăieri – cel puțin nu am găsit nici o dovadă în acest sens – de ce ținea un jurnal. Putem doar să facem supoziții și deducții. Știm, totuși, cu certitudine, când și cum a început să scrie un jurnal. A făcut-o la vârsta de 17 ani, la îndemnul fostului său educator, Georg Schaefer. Dintr-o scrisoare târzie a acestuia către rege reiese clar că el a fost cel care l-a îndemnat pe adolescentul Carol să consemneze zilnic cele văzute în timpul unei călătorii în Italia. Ceea ce prințul a și făcut, iar jurnalul său din Italia se păstrează încă. Iată, deci, că însemnările zilnice ale lui Carol I debutează ca jurnal de călătorie. Tânărul prinț de atunci mai avea un model în această privință, pe tatăl său, principele Karl Anton de Hohenzollern Sigmaringen, care, de asemena, a ținut un jurnal. Aceste două împrejurări pot explica, într-o oarecare măsură, nașterea unui reflex jurnalier, însă sunt insuficiente pentru a da seama de consecvența cu care își ține jurnalul și mai târziu.
După cum arată jurnalul, pare puțin părobabil ca regele să fi plănuit publicarea lui. Altfel spus, el nu era destinat publicului, în nici un caz publicului contemporan cu el. Pe de altă parte, Carol I avea ceea ce am putea numi „simțul istoriei”. Citea multe cărți de istorie și era interesat, în general, de cunoașterea trecutului. Pornind de la această constatare, am toate motivele să cred că el nu excludea eventualitatea ca jurnalul să fie publicat cândva după moartea sa ori cel puțin să fie folosit ca sursă de către istorici. Avem , așadar, un prim răspuns posibil: însemnările sale zilnice erau destinate posterității.
Mai știm că jurnalul a fost folosit ca principală sursă în redactarea memoriilor sale. Acest lucru, însă, nu ne conduce în mod automat la o concluzie de tipul: regele Carol I scria un jurnal, pentru ca, pe baza lui, să-și poată redacta memoriile. De altfel, ideea scrieii și publicării memoriilor sale i-a fost sugerată destul de târziu, de scriitoarea Mite Kremnitz, cea care a și redactat textul final al acestora. Prin urmare, această motivație, dacă a existat, nu se numără printre cele originare, ci ea s-a adăugat în timp.
O explicație s-ar putea găsi în contextul politic în care a trăit Carol I. El era rege constituțional într-o țară cu un sistem politic pe care, cu unele rezerve, îl putem numi democratic. Dacă își ia în serios rolul – iar Carol I și-a luat rolul în serios –un lider politic dintr-un sistem democratic se simte dator să se justifice față de cei pe care îi guvernează și, în același timp, îi reprezintă. Acest mecanism nu funcționează în cazul sistemelor politice autoritare, motiv pentru care există extrem de rare exemple de dictatori care au lăsat jurnale sau memorii. Ei nu simt nevoia de a-și justifica deciziile în acest fel. Iată de ce apare „moda” jurnalelor monarhice abia în secolul al XIX-lea, când încep să se răspândească regimurile democratice constituționale.
Între liderii politici pe care i-a avut România se poate spune, cu temei, că aceia care au făcut parte din Casa Regală sînt, în materie de scris – dar de scris personal, nu angajînd „negrii” precum N. Ceauşescu -, de departe cei mai prolifici. Cum apreciază un istoric – aşa cum eşti şi tu! – această extraordinară moştenire – în mii şi mii de pagini – lăsată de Casa Regală României?
Pentru istoric, scrierile personale ale liderilor politici sunt o excelentă „materie primă”. Sunt surse extrem de valoroase, care, prin conținutul lor de informații, ajută la reconstiturea – implicit la înțelegerea – trecutului. Orice istoric profesionist știe, însă, că, pe cât sunt de valoroase, ele nu trebuie să fie singurele surse pe care le utilizăm, pentru că, altfel, am construi o imagine unilaterală, deci deformată, asupra vremurilor apuse. Dar imaginea ar fi la fel de distorsionată dacă nu le-am fololosi. Cred că e un mare privilegiu să avem la îndemână astfel de texte și mai cred că ar fi un păcat capital pentrun istorici să nu le folosească. Din păcate, câteva din miile de pagini pe care le conține această „extraordinară moștenire”, cum ai numit-o, zac prin arhive, încă nedescifrate.
Fie şi aproximativ: poţi aprecia cam cît au lăsat, ca număr de pagini sau chiar în privinţa volumelor posibile (mă refer la cele publicate, dar şi la cele care aşteaptă să fie publicate), cei din Casa Regală? Scrieri directe, mai ales, dar şi scrieri în care ei sînt, în dialog, personaje principale (bunăoară, convorbirile Regelui Mihai I cu Mircea Ciobanu). Bănuiesc că avem ceva de dimensiunile unei mici biblioteci, nu? Rişti să avansezi un număr de pagini, fie el şi aproximativ?
Din păcate nu pot avansa un număr, nici măcar dacă mi-aș asuma o marjă mare de risc. În ce mă privește, m-am ocupat până acum, în mod direct, doar de descifrarea și publicarea jurnalului regelui Carol I și am văzut, în original, o parte din corespondența sa, oficială și privată, care însumează și ea câteva mii de pagini și din care istoricul bucureștean Sorin Cristescu a publicat fragmente. Ei bine, imaginează-ți că fiecare dintre membrii Casei Regale a ținut o corespondență comparabilă ca dimensiuni. Oamenii aceștia scriau extraordinar de mult. M-am întrebat odată, mai în glumă, mai în serios, copleșit de cantitatea descurajant de mare de scrisori și de însemnări zilnice ale lui Carol I, dacă oamenii aceștia mai aveau timp să facă și altceva în afară de a scrie! Cu siguranță că da, doar că secretul performanței lor ne este nouă, celor obișnuiți să trimitem mail-uri lapidare si sms-uri eliptice, din ce în ce mai îndepărtat. Aceasta nu înseamnă, însă, că astăzi comunicăm mai puțin, doar că o facem în alte feluri. Prin telefon, de exemplu. Probabil că istoricii din viitor vor trebui să inventeze o metodă de reconstituire a convorbirilor telefonice ale liderilor politici de astăzi, pentru a avea la rândul lor „materie primă”! Totuși, pentru că insiști să îți dau cifre, îți propun să aproximez nu numărul paginilor, ci ordinul de mărime al acestora. Cred că nu greșesc dacă îți voi spune că numărul de pagini ale scrierilor personale ale membrilor Casei Regale a României, jurnale, memorii, corespondență, dialoguri, dar și scrieri literare, precum zecile de volume de poezii, romane și povestiri ale reginei Elisabeta, este de ordinul zecilor de mii, al multor zeci de mii. Dintre acestea nu s-a publicat, probabil, nici un sfert. Iar ceea ce s-a publicat ar putea ocupa câteva rafturi bune de bibliotecă.
A propos de moştenirea această scripurală venită direct dinspre Casa Regală: miile de pagini scrise şi deja publicate de către cei care, la vîrf, au făcut parte din Casa Regală de România şi-au întîlnit publicul şi, mai ales, exegeza meritată? Sau încă sînt de descoperit? Lectorii specializaţi ai acestor documente se lasă încă aşteptaţi?
În privința publicului, da. O spun cu certitudine, pentru că am experimentat pe proria-mi piele interesul publicului, cu ocazia publicării primelor două volume ale jurnalului regelui Carol I, care au fost un succes editorial. Dar am putut observa că și alte texte publicate ale membrilor Casei Regale au succes la public. Iar explicația acestui succes nu vine doar din interesul pentru istorie al românilor. Mai degrabă l-aș pune pe seama nevoii de povești cu prinți și prințese. Este vorba de o nevoie specific umană, care explică atât perenitatea basmelor, cât și succesul regalității și al instituțiilor monarhice. Atracția exercitată asupra noastră de regi și regine, de prinți și prințese, este atracția unei lumi ideale, inefabile, exemplare, aflată dincolo de contingent. O lume cu care ne place să ne identificăm, dar care rămâne inaccesibilă, misterioasă, oarecum „de dincolo”.
Nu lipsesc nici lectorii specializați. Printre ei se numără, pe primul loc, istoricii, care, fie sunt atenți la ce se publică, fie intră ei înșiși în arhive și accesează documentele originale. Am putut observa, în ultima vreme, chiar o creștere a interesului istoricilor față de acest gen de surse. Pe de altă parte, volumele publicate de memorii, jurnale sau corespondență ale membrilor Casei Regale s-au bucurat de un număr consistent de recenzii și cronici din partea specialiștilor. Mult mai greu se mișcă lucrurile în privința „exegezei”. Dacă prin aceasta înțelegi o lucrarea de tip monografic, amplă, dedicată în excusivitate analizei scrierilor personale ale membrilor Casei Regale, aceasta lipsește încă. Există o singură excepție: s-au scris destul de multe exegeze asupra operei literare a reginei Elisabeta (Carmen Sylva), dar aici ne aflăm deja pe tărâmul criticii și istoriei literare.
Revenind la Jurnalul – jurnal, nu la Memoriile – lui Carol I, ce a fost, ce este pentru tine cu adevărat izbitor în ceea ce ai citit acolo?
S-ar putea să te surprindă, dar trebuie să-ți spun că singurul fapt izbitor pe care l-am aflat în jurnalul regelui Carol I este absența oricărui lucru izbitor! Noi suntem obișnuiți cu jurnalele contemporane, despre care credem că s-ar cuveni, nu-i așa, să șocheze cititorul, să dezvăluie lucruri neobișnuite, impresionante. Ei bine, aici lipsește așa ceva. Carol I nu l-a scris pentru public – nu în primul rând pentru public –, așa încât textul este destul de sec, aproape impersonal, plat. Oricum, autorul nu face nici un fel de încercare de a impresiona sau de a șoca. Iar dacă nu l-a scris pentru public, ar fi fost de-a dreptul ciudat sa încerce să se impresioneze pe sine. S-ar pute, însă, ca eu să fiu insensibil la diferite lucruri, iar alți lectori să fie impresionați de un aspect sau altul.
Care e nota cea mai constantă care transpare din aceste pagini de Jurnal cu privire la Carol I? Nu ce e cel mai izbitor, cel mai şocant – ci, altfel, ce e cel mai constant despre el acolo?
Constanța însăți cu care regele se ocupă de propriul lui jurnal. Nu lasă să-i scape nici o zi fără a face însemnări, nici măcar zilele în care nu face mai nimic și în care consemnează doar starea vremii și orele la care ia masa și își face plimbarea. Apoi, starea vremii. Notează obsesiv temperatura, umiditatea, precipitațiile sau lipsa acestora, vântul. Mi-am dat seama că e un interes legitim pentru cineva care conduce o țară „eminamente agricolă”, în care bunăstarea generală depinde de recoltă, iar recolta de starea vremii, dar și pentru cineva care are o solidă pregătire militară, așa cum avea regele. Nu în ultimul rând, arată un interes constant față de tot ce înseamnă politică, de la opiniile gazetelor la rezultatul votului în Parlament, de la trăsăturile și acțiunile diferiților politicieni la rostul feluritelor instituții. Trăia prin politică și pentru politică, respira politică prin toți porii, fapt remarcat, de altfel, și de regina Maria în amintirile ei.
Ca să întreb direct: de ce ar trebui să ne intereseze un document de anvergura Jurnalului primului Rege? Care e răspunsul tău la această întrebare? Să NE, nu să TE intereseze!
Da, cred că am înțeles întrebarea. Consider că jurnalul este un document exemplar, redactat de un personaj politic exemplar. Dar acest răspuns capătă sens doar dacă anulăm distincția dintre jurnal și autorul lui. Într-un anume sens, regele este acest jurnal și invers. Regele este în multe privințe un personaj exemplar, chiar pentru noi, cei din zilele noastre, din mai multe motive: integritatea sa, caracterul incoruptibil, onestitatea, fidelitatea. Însoțite, toate acestea, de constanța caracterului său. Era un om care nu avea prea multe de ascuns și care nu avea motive să-și regrete faptele sau să se rușineze de ele. Nu avea de ce să se teamă că, notând în jurnal ceea ce face și ce gândește, la un moment dat ar putea să regrete acest lucru. Ei bine, din acest motiv ar trebui să ne intereseze jurnalul lui Carol I pe toți cei care trăim în România de astăzi. Îți voi pune și eu câteva întrebări directe: Câte personaje politice din vremea noastră crezi că ar îndrăzni să țină un jurnal? Cum crezi, bunăoară, că ar putea arăta jurnalul lui Ion Iliescu? Dar al lui Adrian Năstase? Crezi că personajele acuzate sau condamnate pentru corupție sau trafic de influență ar avea curajul să țină un astfel de jurnal?
Se vede în Jurnal, pe măsură ce trec paginile, cum germanul Carol devine uşor-uşor de-al locului, cum asumă, tot mai mult, mai intim şi inclusiv într-un registru autentic afectiv, faptul că e, tot mai mult, român, de-al românilor?
Registrul afectiv este unul dintre cele mai puțin prezente în jurnal, așa încât nu trebuie să ne așteptăm la dovezi explicite ale metamorfozei despre care vorbești. Pe de altă parte, Carol I s-a considerat el însuși german până la sfârșitul vieții. Mediul autohton nu l-a perceput altfel, diferențele fiind mult prea mari față de obiceiurile și modul de viață de aici. De la bățoșenia specific germană, până la punctualitatea proverbială, de la conduita rezervată, până la discreția desăvârșită, totul părea să-l deosebească irevocabil de români. Totuși, metamorfoza se petrece. Jurnalul ne oferă o dovadă în acest sens. Dacă la început regele scria doar în limba germană, cu caractere „gotice”, cu timpul începe să grafieze unele cuvinte cu litere „latine”, iar spre sfârșitul vieții acestea ocupă un spațiu destul de mare în jurnal. De asemenea, cu timpul începe să folosească vorbe românești, presărate în interiorul frazelor germane. Românismul s-a dovedit contagios și de această dată.
Are umor în Jurnalul pe care îl ţine Carol I? Totuşi, primul Rege al României scrie despre ţara în care s-a născut nu doar Mihai Eminescu, ci şi I.L. Caragiale?
Nu are. Deloc.
A fost domnia lui Carol I, cum spune şi dl Djuvara cu trimitere chiar la apariţia primului volum din Jurnal, „cea mai fericită perioadă a existenţei noastre”?
Îmi vine destul de greu să îți răspund la această întrebare.Pe vremea lui Carol I nu erau la modă sondajele de opinie, astfel încât ne este imposibil să știm câți români din Vechiul Regat erau sau se puteau declara fericiți ori măcar mulțumiți și câți nefericiți, respectiv nemulțumiți. Ce știm – mai degrabă intuim, deoarece e vorba de ceea ce istoricii numesc „o lume mută”, din cauza neștiinței de carte – este că lumea satelor era destul de nemulțumită. Altfel, de ce s-ar mai fi răsculat țăranii, în repetate rânduri? De altfel, lumea aceasta a satelor a tras ponoasele tuturor experimentelor modernizatoare din România ultimilor două sute de ani. Iar experimentul comunist a reușit să o distrugă în întregime. Țăranii din vremea lui Carol I, cu toată reprimarea răscoalelor și în pofida neștiinței de carte, au fost mai puțin nefericiți decât cei din perioada regimului comunist, când represiunea a atins apogeul, iar alfabetizarea nu mai folosea la mai nimic, de vreme ce libertatea cuvîntului și a opiniilor era oricum suprimată.
Mă aflu în dificultate și pentru că noțiunea de fericire este ea însăși una relativă. Cred ca fericirea însemna pentru oamenii de acum 100-150 de ani altceva decât înseamnă pentru noi astăzi. Unde mai pui că fiecare om poate să perceapă altfel fericirea. În sfârșit, mi-e neclar ce ar putea să însemne fericirea colectivă, a unui popor întreg, de exemplu. O comunitate este fericită în întregul ei doar în basme sau în utopii. În viața reală, orice popor are fericiții și nefericiții lui, așa cum orice epocă istorică are proprii winners și loosers. Pe de altă parte, suntem în permanență tentați să idealizăm trecutul sau măcar un anumit segment al acestuia. Istoricii nu sunt nici ei scutiți de acest pericol. Am întâlnit colegi de breaslă care admiră Evul Mediu, la fel cum alții consideră că epoca faniriotă ar fi fost o perioadă dezirabilă. În fond, această idealizare a trecutului ține de firea omului, ea reflectă nevoia de a evada din cotidian sau, altfel spus, de a scăpa de nefericirile pe care ți le furnizează prezentul. Iată, cum bine ai spus, domnul Neagu Djuvara, un istoric având un excelent simț al trecutului (în paranteză fie spus, nu toți istoricii îl au!), admiră perioada regelui Carol I. Sunt tentat să mă alătur acestei admirații față de „La Belle Epoque”, dar știu că, atât eu, cât și domnul Djuvara, suntem cât se poate de subiectivi atunci când emitem această opinie. Domnia sa probabil se pune în ipostaza deintelectual și diplomat și, privind la viața diplomaților din acea vreme, care făceau și desfăceau destinele Europei, are toate motivele să creadă că ar fi făcut o carieră strălucită și rodnică dacă trăia atunci și, prin urmare, ar fi fost (mai) fericit. La rândul meu, dacă văd lucrurile cu ochii profesorului universitar, am toate motivele să-i invidiez pe pofesorii universitari din vremea lui Carol I. Nu doar pentru că duceau o viață de o calitate infinit mai bună decât cei din zilele noastre, ci pentru că atunci lumea intelectuală avea un anumit echilibru, izvorât din încredere oarbă în tot ce înseamnă știință. Spre deosebire de noi, postmodernii, „otrăviți” de relativism și de scepticism, care ne fac să nu ne mai găsim locul în lume, ei credeau că știința rezolvă toate problemele, iar dacă nu a făcut-o încă, o va face cu siguranță pe măsură ce se vor adăuga alte și alte descoperiri. Un optimism pe care nu ai cum să nu îl admiri, chiar dacă el își trăgea seva dintr-o iluzie, cea a progresului.
