Într-o zi, când luam masa la un medic englez pe a cărui soţie o cunoscusem înainte de a se căsători, am observat pe şemineul din sufragerie două vase chinezeşti de lut din dinastia Sung, care mi s-au părut foarte frumoase, un „clar de lună” şi un „ou de raţă”. L-am întrebat pe amfitrion dacă fusese în China.
— O, nu! De altfel, în China piesele acestea ar fi fost scumpe, prea scumpe pentru mine. Vă dau adresa din City a magazinului de la care cei mai mari colecţionari din Londra, începând cu Eumorphopoulos, îşi cumpără piesele de valoare. E Camomile Street, nr. 25, la Franck.
Vreme de 25 de ani aveam să fiu un client asiduu al acestui magazin. Era o casă de import en gros pentru porţelanuri şi mobile chinezeşti moderne. Acesta forma activitatea ei de bază şi-i aducea cea mai mare parte a veniturilor. Dar casa avea în China şi doi experţi, ai căror angajaţi din provincie cumpărau la preţuri mici piese vechi, jaduri şi bronzuri din săpături, cai, cămile şi alte statuete funerare Tang, vase de lut Sung, porţelanuri de China, covoare, şi aceste piese erau rezervate pentru marii colecţionari prieteni ai casei, ca Eumorphopoulos, Oscar Raphael ş.a. Ceea ce era refuzat de aceştia era arătat cumpărătorilor mai puţin importanţi, ca medicul amintit mai sus ori ca mine. Magazinul din Camomile Street avea să devină încet, încet pentru mine un fel de sanctuar, original prin însăşi poziţia lui în inima City-ului. Erai primit, după importanţă, de unul sau altul dintre directorii casei (după un an sau doi, ajunsesem să fiu recunoscut ca demn de numărul trei în ordinea importanţei de aceşti domni), întâi traversai sălile mari de la parter, pline de ceea ce pentru amatorii serioşi era „marfa de mâna a doua”, adică porţelanuri, obiecte de lac, sticlărie, mobile, paravanuri, jaduri, lucruri moderne (de altfel, acolo erau uneori piese deosebite, pentru că meşteşugarul chinez rămânea un artist chiar şi când lucra pentru barbarii palizi). Apoi urcai la etajul I, unde se aflau covoarele chinezeşti, iar în imense cufere din lemn de cedru sau de camfor, mătăsărie, haine brodate imperiale sau de mandarini, baloturi de mătase satinată ori naturală. La etajul II începea defilarea minunilor puse deoparte pentru privilegiaţi: o sală pentru bronzurile preistorice şi frumoasele ceramici funerare Han (vase cu irizări aurii ori argintii), una pentru animale, războinici şi dansatoarele Tang; în sfârşit, sala mea preferată cu vasele Sung albastru-pal, „culoarea cerului după ploaie”, boluri negre cu glazură ciocolată, de tip Chien (numite Temmoku în Japonia), altele în pastă de caolin aproape vitrificată, dar care nu erau încă porţelanuri. Apoi porţelanuri de China dintr-o epocă neprecizată, între al XVI-lea şi al XIX-lea veac, a căror pastă cremoasă ca fildeşul mă cucerise încă din China. În sfârşit, într-o ultimă încăpere se găseau jadurile, mai ales jaduri din săpăturile de la mormintele primelor dinastii istorice, amulete în formă de greieri, de discuri (pi, simbolul Cerului), de prisme rectangulare găurite în cilindri (tsung, simbol al Pământului) etc. Toate aceste piese deosebite le erau vândute clienţilor privilegiaţi – între care mă aflam şi eu – la preţuri derizorii, fiindcă acest raion de antichităţi nu constituia pentru casa Franck decât un debuşeu secundar, din care nu scotea cine ştie ce beneficii. Activitatea ei principală fiind, cum am amintit deja, vânzarea en gros de marfă de serie, care umplea parterul şi antrepozitele din docuri.
***
În toamna lui 1924 ne-am instalat cu cei doi copii într-o pensiune de familie la Neuilly. Închiriaserăm un apartament într-o casă în construcţie, pe strada Heinrich Heine la Auteuil, unde trebuia să ne mutăm în primăvară. Proprietarul, Georges Imann-Gigandet, şi soţia lui erau prieteni cu unchiul meu Démètre Ghica şi mai târziu ne-am împrietenit la rându-ne, timpul şi despărţirile apropiindu-ne şi mai mult… Domnul Gigandet (în literatură, Georges Imann) avea un gust pervers pentru macabru şi atmosfera de realistă urâciune, ca aceea a mahalalelor Londrei, ce se potrivea perfect cu o faţă a spiritului meu, cea care iubise şi mai iubea încă poveştile lui Edgar Poe, desenele lui James Ensor şi Kubin. Lui Georges Gigandet îi plăceau mai ales negurile septentrionale şi, deşi era marsiliez, pretindea ca un caraghios că detestă Sudul, culorile strălucitoare şi soarele lui. Soţia lui era şi este încă superbă. Chiar înainte de a fi vorba de apartament, mi-amintesc că Paul Morand mi-a spus într-o zi:
— Astă-seară am luat o lojă la Ambassadeurs. Vino acolo şi am să te prezint celei mai franţuzoaice dintre femeile de lume.
Era doamna Gigandet, ai cărei ochi frumoşi şi glas cu armonii voalate se îmbinau cu alte daruri ale fizicului, inteligenţei şi spiritului ei, întrupând nu numai „franţuzoaica ideală”, dar şi una dintre cele mai atrăgătoare femei pe care le-am cunoscut.
Între timp, prietenul meu, generalul Brutinel, mi-a făcut rost de alt serviciu: m-a numit director comercial la Compania Generală de Sondaje, unde el era preşedinte. Era vorba de o companie specializată în prospectarea eventualelor zăcăminte petrolifere. Echipele de foraj şi sondele ei operau în Franţa, Algeria, Maroc, Tunisia şi Spania. Habar n-aveam de petrol şi de aparatura de sondaj şi a trebuit să mă pun repede la curent cu datele problemei. A trebuit chiar să redactez primul prospect al companiei, în care înfăţişam şi explicam diferitele tipuri de freze folosite de noi, sonde cu percuţie, rotative, cu diamant. Era o îndeletnicire la fel de neaşteptată ca şi cea dinainte (delegat al Băncii Adam în Ruhr), şi cum expertul nostru tehnic (un as al sondajului) era în general cu echipa în Spania, trebuia să suplinesc prin intuiţie lacunele mele de cultură petrolieră. Din fericire, aveam un director general, vechi politehnist, care, deşi îşi avea biroul într-o clădire ocupată de o altă companie, unde era administrator delegat, era totdeauna gata să mă scoată din încurcătură.
Pe la Paşti m-am mutat în str. Heinrich Heine nr. 9. Mobilele, porţelanurile de China, covoarele sosiseră de la Londra într-un vagon capitonat şi ne-am bucurat uitându-ne la comorile noastre aşezate într-un imens salon-atelier, înalt cât două etaje ale casei. Pe rafturile unei mobile olandeze porţelanurile de China îşi etalau frumuseţea imaculată, în vreme ce pe rafturile din perete se găseau vasele Sung din gresie albastră, verde şi crem, jadurile şi alabastrul egiptean. Pe pereţi atârnau farfurii chinezeşti şi spaniole şi frumoase platouri englezeşti rustice numite slipware, sub a căror glazură bogată apăreau benzi ori alte motive în culoare crem, pe fond maro. Pe parchet pusesem covoare mari româneşti. În mijloc, pe un covor basarabean verde-deschis cu margine neagră, un vas uriaş Kawa din insulele Fiji, fără a uita jilţurile de lemn tare susţinute de leoparzi sau elefanţi.
Matila Ghyka, Curcubeie
Biblioteca Memoria, Polirom, 2014
Traducere de Georgeta Filitti, prefaţă de Patrick Leigh Fermor.
Ca tablouri aveam câteva portrete de familie, un Ghica din secolul al XVII-lea în armură, un general austriac în uniformă albă şi cu chip de domnişoară (bunicul matern al tatei) şi tablouri spaniole cumpărate la Madrid, vreo zece madone în stil baroc şi o foarte drăguţă infantă de Carreño, contemporană cu omul în armură. Câteva instrumente de muzică veche, lăute elisabetane cu ţeava alungită, viori Ludovic al XV-lea cu capul de cimişir sculptat (influenţa lui Lecerf) completau o ciudată simfonie de contururi, volume şi culori. Din logia ce comunica cu etajul copiilor, un manechin Siegel gol, drapat într-un şal spaniol, domina ansamblul cu capul său ovoid cu ochi ficşi sub cârlionţii argintaţi.
Cu câteva întreruperi, am petrecut în acest cadru simpatic şase ani minunaţi. Regăsisem Parisul copilăriei mele.
Am legat noi prietenii. Într-o seară, la un dineu, am cunoscut-o pe doamna Lucien Mühlfed, care ne-a poftit la ea duminica următoare. Şi acolo l-am văzut pentru prima oară pe Paul Valéry. Citisem deja Jeune parque (Tânăra parcă), Introduction à la méthode de Léonard da Vinci (Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci) şi La soirée avec monsieur Teste (Seara cu domnul Teste) şi eram extrem de emoţionat. Mai apoi s-a interesat de lucrările mele de estetică geometrică; cunoştinţele de matematică foarte serioase, curiozitatea nemăsurată şi gustul instinctiv pentru arte în general şi arhitectură în special, ca şi cercetările privind arhetipurile, i-au îngăduit să le urmărească cu interes. Ne vedeam adesea, fie în societate, pe care începuse s-o frecventeze, fie la el, în strada Villejust, unde îmi permitea să merg uneori dimineaţa, după ce-şi termina lucrul.
