În sfârşit, ne-am întors la Paris, după două luni pline, care mi-au îngăduit să-i uimesc, ba chiar să-i aiuresc pe cei doi prieteni ai mei cu istorisirea experienţelor mele elveţiene, tiroleze, italiene şi basce. Gabriel fusese în vacanţă la un unchi lângă Bernav, şi acolo avea să încolţească o dragoste bucolică şi lamartiniană pentru o verişoară adolescentă care, ani de zile, avea să facă pereche pasiunii lui urbane pentru Mistinguett.
Într-a şasea m-am apucat de latină, care mi s-a părut foarte uşoară din cauza înrudirii cu româna, nu numai în ceea ce priveşte cuvintele abia stâlcite, dar chiar în structura ei gramaticală. La compunere franceză, eu şi Henri (pe care îl ajunsesem din urmă) eram tot mai ambiţioşi; în general, eram primul şi al doilea, fiind când unul când altul în frunte. Gabriel, într-a patra, continua să fie criticat de profesorul de franceză. Acesta era foarte spiritual şi adesea sarcastic faţă de romantismul absolut, amintind mai curând de abatele Delille decât de Victor Hugo, al elevului al cărui elan poetic în realitate îl preţuia, dar socotea potrivit să-i potolească delirul verbal.
Vara următoare am petrecut vacanţa la Dieppe. Îmi amintesc doar de balurile pentru copii de la Casino şi de minunatul miros de catran al vaselor de pescuit din vechiul port. Într-o zi, vizitând un vas cu pânze, mama i-a spus proprietarului că şi eu doream să devin marinar; şi-a îndreptat privirea plictisită spre mine şi a zis încet: „E o meserie aspră, copile, pe care n-aş recomanda-o nimănui” (sau ceva asemănător).
Matila Ghyka, Curcubeie
Biblioteca Memoria, Polirom, 2014
Traducere de Georgeta Filitti, prefaţă de Patrick Leigh Fermor.
M-a impresionat tristeţea ochilor lui, dar am rămas neclintit în hotărârea mea. Era o hotărâre primejdioasă, bineînţeles, mai cu seamă pe un vas de pescuit cu pânze, dar erau atâtea compensaţii! Să trăieşti o viaţă banală de doctor, avocat, funcţionar îmi părea nedemn pentru un cititor al lui Jules Verne, Louis Jacolliot sau Gustave Aimard. Dar cartea care m-a încurajat cel mai mult în această hotărâre lipsită de logică (dat fiind mediul deloc maritim din care proveneam), luată încă din fragedă copilărie, a fost un roman de aventuri pe care mi l-a împrumutat Gabriel şi care se numea Les ravageurs de la mer [Răscolitorii mării], cu splendide gravuri în lemn; una reprezenta o fregată engleză, comandată de un erou, tânăr norvegian servind în marina Majestăţii Sale Britanice în vremea lui Gustav al III-lea al Suediei şi a lui Ludovic al XVI-lea, care fregată – în urma unei manevre periculoase, dar indispensabile – pătrundea în teribilul Maëlstrom. Pe această gravură, fregata, minusculă în comparaţie cu spiralele ameninţătoare ale giganticului vârtej, era atrasă ca o surcică spre centrul adânc şi negru.
***
