În prima vacanţă mare ne-am dus să ne întâlnim cu bunica şi mătuşa mea Nathalie la Saint Moritz, pe atunci o staţiune de vară încântătoare, de altfel, cu un gheţar de cristal verde-albastru la picioare; îţi trebuiau două zile cu diligenţa ca să ajungi acolo, fiindcă linia ferată Coire – St. Moritz nu exista încă. Au fost vacanţe extrem de bogate, oferindu-i băieţelului de 11 ani care eram pe atunci o succesiune de privelişti şi viziuni artistice ce l-au marcat pentru totdeauna. După trei săptămâni de St. Moritz şi alte zile cu diligenţa, traversând Alpii, am ajuns la Meran, inima Tirolului, pe atunci austriac, oraş cu case împodobite de fresce, cu arcade umbroase, înconjurat de munţi şi de târguri vechi, pline de armuri şi de mobile gotice.
Datorită romanelor din biblioteca bunilor Părinţi şi Légende des siècles [Legendei secolelor] mă aflam într-o fază gotică acută, care n-avea să se stingă niciodată complet, în ciuda altor faze în valuri recurente ce îmi vor însufleţi preferinţele, barocul spaniol, Ludovic al XV-lea (mereu Adriana sau logodnica condamnatului la galere), Primul Imperiu, stilul Biedermeier din Contes d’Hoffmann [Povestirile lui Hoffmann] etc. După o scurtă „cură de struguri”, am coborât în Italia, de data asta cu trenul. Am petrecut trei zile pe lacul Como, unde grădinile de la Bellagio şi Cadenabbia mi-au oferit o primă imagine a ceea ce puteau însemna grădinile din Sud, apoi câteva zile la Milano, unde am făcut cunoştinţă cu Cina lui Leonardo şi cu domul în faţa căruia locuiam, admirându-l naiv pentru faptul indiscutabil că era „în întregime din marmură albă” şi împodobit cu 4.000 de statui, tot în marmură albă, între ele cea a lui Napoleon gol (cred chiar că se putea ajunge până aproape de acoperiş ca să fie văzută de aproape).
La Milano ne-am despărţit de bunica şi de mătuşa mea, care se întorceau în România, iar eu şi mama am luat drumul de întoarcere în Franţa, oprindu-ne trei zile la Geneva (vizitând întâi în drum Chartreusa de la Pavia). La Geneva mi-au plăcut mult pânzele de Van Dyck din palatele Doria şi Poldi Pezzoli, mai ales nobilii cu gulere de dantelă şi doamnele în negru din familiile Doria şi Spinola. Am străbătut cu trenul cele două Comiches, de-a lungul unor livezi de portocali, încărcaţi de roadele lor aurite; oprire la Marsilia, la fratele regăsit (unchiul Grigore).
Matila Ghyka, Curcubeie
Biblioteca Memoria, Polirom, 2014
Traducere de Georgeta Filitti, prefaţă de Patrick Leigh Fermor.
Nu ne-am întors imediat la Paris. Ne mai rămăseseră zece zile din septembrie, pe care mama s-a hotărât să le petrecem la Biarritz, la doamna Bonnardel, o fostă moldoveancă al cărei prim soţ era un văr îndepărtat. Pentru asta a trebuit să traversăm sudul de la est la vest, ceea ce la vremea aceea însemna, cred, 48 de ore în trenuri puţin comode. La Biarritz am luat pentru prima oară contact cu Atlanticul, la Bavonne, cu ciocolata spaniolă, groasă şi parfumată cu scorţişoară, cu a cărei compoziţie eram de acord.
