Controversatul și nu mai puțin fascinantul Oscar Wilde a fost unul dintre marii scriitori a căror existență s-a răsturnat, pe de-a-ntregul, de pe-o zi pe alta. De la dandy-ul boem ce ținea prima pagină a ziarelor și în fața căruia se deschideau larg ușile celor mai însemnați membri ai societății londoneze, până la defilarea în haine de pușcăriaș supus oprobriului public a fost mai puțin decât un pas. Doi ani de închisoare cauzați de procesul pe care l-a deschis – greșeală fatală – împotriva tatălui lui Bosie (lordul Alfred Douglas), i-a adus ruina fizică, artistică, financiară, socială, Oscar Wilde murind la câțiva ani după eliberare, sărac, bolnav și singur (îi murise și soția și mama, iar cu cei doi copii, al căror nume fusese schimbat pentru a fi protejați, nu avea dreptul să ia legătura).
De profundis este cea mai personală carte a sa – o interogare intensă de sine, un monolog dramatic, o meditație asupra vieții ca întreg și asupra artei ca formă supremă de manifestare a vieții –având forma unei lungi scrisori pe care Oscar Wilde i-a scris-o în închisoare lui Bosie. Către sfârșitul perioadei de detenție, între ianuarie și martie 1987, în fiecare zi i s-a dat dreptul să scrie câte o pagină, la eliberare restituindu-i-se întregul material pe care Wilde i l-a trimis prietenului său, Robert Ross, titlul sugerat de autor fiind Epistola: In Carcere et Vinculis.
Prietenul și executorul său literar i-a ignorat sugestia și a publicat scrisoarea după cinci ani de la moartea lui Wilde cu titlul De profundis (aluzie la Psalmul 130, psalm al penitenței și al remușcării). Această scrisoare este singurul text literar scris de Wilde în închisoare și ultimul în proză înainte de moartea sa. Scrisoarea este foarte dură pe alocuri, cu acuzații la adresa lordului care, după o viață de plăceri plătite de Wilde, îi oferă acestuia doar absența, ba chiar încearcă să publice scrisorile primite de la Wilde. Dojană, justificare, durere, speranță – se amestecă toate. Reproșurile și acuzele vizează în special interpunerea lui Bosie între Wilde și arta sa, Wilde asumându-și ca vină majoră creșterea unei prietenii „neintelectuale” care i-a dominat complet viața. Vorbele aruncate de Bosie într-o perioadă în care Wilde era bolnav – „Când nu ești pe piedestal, nu ești interesant” – sunt ca o lamă de cuțit ce i se răsucește neîncetat în straturile adânci ale ființei.
Scrisoarea lui Wilde nu este un act de dezvinovățire, ci de asumare prin înțelegere. Wilde este aici un spectator și un critic al propriei tragedii. Rememorarea avatarurilor relației cu Bosie și analiza comportamentului acestuia constituie un prilej de reflecție lucid-amară menită să ofere „dezlegarea” propriului suflet. Laitmotivul scrisorii este ridicat în jurul ideii de înțelegere: „Viciul suprem este superficialitatea. Orice lucru înțeles e bun”. Wilde se străduiește să-și stăpânească trecutul, încărcându-l cu alt înțeles, după ce renunță la ideea de a se sinucide în ziua eliberării. Încearcă să schimbe sensul și finalul propriei povești.
În De profundis Impresionează în special efortul pe care îl face Wilde pentru a-și privi viața cu alți ochi, încercarea conștientă de a-și schimba atitudinea mentală față de viață, „reinterpretare” experiențelor: „Trebuie să fac ca tot ce mi s-a întâmplat să fie bun pentru mine”. Wilde trăiește drama omului care nu se simte ajutat nici de morală, nici de religie, nici de rațiune, drama omului care știe că singurul sprijin temeinic există doar înăuntrul ființei sale, că doar simbolurile spirituale create de el însuși pot funcționa: „Mi se pare că nimic nu are nici cea mai mică valoare în afară de ceea ce primești de la tine însuți. Firea mea caută un mod nou de autorealizare”. Doar privirea adâncită în sine îl mai interesează. „Individualismul” său este dus la extrem. Sinele devine obiect hermeneutic, noua schemă de viață implicând trecerea de la frumusețe și plăcere la suferință și umilință. Interiorizarea răului devine și un proces artistic. Se resimte bucuria aruncării: „Cei care vor o mască sunt nevoiți s-o poarte”. Wilde descoperă în propria tragedie ușurința cu care se prăbușește artificialul și greutatea de a înfrunta golul lăsat de această lume falsă în care se bucurase de propria strălucire. Soluția este ecuația formată din înțelegere, acceptare și umilință – „ultimul lucru care mi-a rămas, și cel mai bun”. Cele mai simple lecții de supraviețuire spirituală, de eliberare sunt ultimele învățate. Se pare.
Suferința, condiție a profunzimii („Dar dacă a-și propune să devii un om mai bun este o ipocrizie fără bază științifică, să fi devenit un om mai profund este privilegiul celor care au suferit”) devine punctul central al acestei metamorfoze: „Suferința[…] este modul nostru de a exista, pentru că este singurul mod prin care devenim conștienți că existăm; iar amintirea suferinței din trecut ne este necesară ca garanție, ca dovadă a continuității existenței noastre”; „Suferința este un singur moment lung. N-o putem împărți în anotimpuri. Putem doar să-i înregistrăm stările și să le consemnăm revenirea”. Estetul Wilde este preocupat permanent de relația dintre artă și viață, suferința și tristețea devenind singurul test al Artei mari, căci: „Suferința este cea mai sensibilă dintre creații”. Suferința și tristețea implicită capătă statutul de revelație: „Adevărul în Artă este unitatea unui lucru cu el însuși, exteriorul căpătând expresie datorită interiorului, sufletul încarnat, trupul umplut cu spirit. De aceea, nu există adevăr comparabil cu Tristețea. Sunt momente când tristețea mi se pare singurul adevăr. Alte lucruri pot fi iluzii ale ochiului sau ale poftei, făcute să-l orbească pe unul și s-o sature pe cealaltă, dar din tristețe au fost construite lumile […]. Căci secretul vieții e suferința. Ea e ascunsă în toate.” Doar suferința îi pare autentică, singura care poate intensifica personalitatea unui creator – condiție fundamentală pentru calitatea operelor. Între deșertăciunea plăcerii și realitatea suferinței, între clocotul fastuos al frivolităților și eșecurile oribile, creația devine și pentru Wilde, nu doar realitatea supremă, ci și un dans al artistului în propria rană.
Oscar Wilde a văzut viața cu alți ochi atunci când a încetat să mai facă parte din ea. Când a ieșit însă din închisoare, a constatat că lumea nu mai era pentru el cu mult mai largă decât celula, iar schimbarea de perspectivă bazată pe concentrarea asupra sinelui s-a prăbușit. Forța lui „unu” este din nou înlocuită cu plăcerea lui „doi”. Cea numărată nu este Constance, cea care se transformase pentru el într-un monument de devotament, ci tot Bosie. Dar Oscar Wilde avea privilegiul de a fi înțeles de mult timp că, deși vede că e ceva greșit în ceea ce devine, nu poate considera greșit ceea ce face. Păcătoșii sunt infami, păcatele sunt splendide. Și, în cazul său, se desprind de experiență, revenind înnoite, precum ciocul vulturului pentru Prometeu.
OSCAR WILDE, De profundis, Traducere din engleză și note de Luana Schidu, Postfață de Mihaela Anghelescu Irimia, Humanitas, 2014
