O veste bună: la televizor se anunţă că „piaţa presei scrise s-a stabilizat”. Alte date n-am reuşit să aflu. Că e vorba de o stabilizare echivalentă cu falimentul, ori că au rămas câteva mii de oameni care încă dau bani pe ziare, nu ştiu. Oricum, faptul că n-au fost dărâmate chiar toate chioşcurile e un semn îmbucurător.
În ce priveşte pofta de lectură a contemporanilor noştri, e o enigmă pe care eu, unul, n-am reuşit s-o dezleg. Pendulez, la acest capitol, între deznădejte şi speranţă: când ajung pe punctul să cred că mi-am risipit viaţa în activităţi de-o dureroasă inutilitate, am surpriza să constat că există tineri care au citit mai mult decât mine pe teme unde mă credeam competent, ori că, pentru ei, lucruri despre care aflu pentru prima oară sunt deja temeinic asimilate.
Confiscat de internet, n-am renunţat să cumpăr ziare, chiar dacă nu în ritmul (şi cantitatea) de acum câţiva ani. La asta se adaugă un dezinteres în creştere faţă de ceea ce aş putea afla din presă — adică lucruri care mai mult mă enervează decât mă informează. Beneficiar de abonament la câteva redutabile biblioteci electronice, intru din ce în ce mai rar şi în librării. Când intru, tresar totuşi încântat văzând la mesele aşezate printre rafturi tineri adânciţi în lectură. E acea parte „emo” a noii generaţii, care a ales alt model decât cel al majorităţii gregare, pentru care performanţa intelectuală constă în faptul că încă poate număra singură sticlele de bere îngurgitate într-o seară.
Nu sunt fariseu şi nici atât de depăşit de vremuri încât să intru în depresie observând că lumea merge în altă direcţie decât aş vrea eu. Mă întristează însă că, într-o epocă în care posibilitatea de a te informa a ajuns la un nivel uluitor, lumea trece atât de uşor pe lângă darurile cereşti venite o dată cu tehnologia internet, dar şi cu felul în care a evoluat industria cărţii. Astăzi, e o adevărată plăcere să intri în cele două-trei lanţuri de librării care au înţeles să lege actul lecturii de un protocol al seducţiei. Ştiu că nu va dura mult – pentru că modelul (aproape) a sucombat şi în Statele Unite, locul unde a fost inventat —, dar deocamdată ele constituie adevărate oaze de frumuseţe şi bogăţie sufletească şi intelectuală. Ceea ce ar putea conduce şi la o „stabilizare a pieţei de carte”. Mă identific total cu frazele lui G. K. Chesterton, din eseul În apărarea efemerului: „Nu-i pot înţelege pe oamenii care iau în serios literatura: dar pot să-i iubesc; şi îi iubesc”.
Şi mai am un argument de optimism: snobismul fiinţei umane. E unul din mecanismele care a împins mereu umanitatea înainte. Dorinţa şi plăcerea de a epata, de a fi „mai cu moţ”, de a se înfăţişa lumii în postúri presupus avantajoase, îi conduc pe destui oameni pe făgaşuri neaşteptate. Mă amuz de fiecare dată — aşa cum o făceam şi în articolul meu anterior – când aflu despre topul cărţilor necitite, dar pe care indivizii pretind că le-au citit. Uneori, ierarhia „lecturilor-fantomă” e derutantă, aşa cum am descoperit-o într-o listă recentă. Sunt de acord cu un critic literar care susţinea că „omisiunile noastre literare spun mai multe despre noi decât cărţile pe care le-am citit”. Dacă-mi explic de ce Ulysses al lui James Joyce se află aproape întotdeauna în fruntea „lecturilor mincinoase”, mi-e peste putinţă să pricep cum de pe locul al doilea găsim Mândrie şi prejudecată.
Explicaţii există, desigur. În cazul capodoperei lui Joyce funcţionează prezumţia de excelenţă. Mitizat încă înainte de publicarea în volum, în 1922, urmărit decenii în şir de scandaluri şi contestaţii acerbe, romanul a fost perceput drept un obiect estetic-ideologic funcţionând în sine, fără legături cu textul propriuzis. Titlul era invocat, indiferent de împrejurări, drept o culme a modernismului, a unui fel „revoluţionar” de a gândi şi de a te raporta la creaţie. Prin urmare, sinuoasa zi a lui Leopold Bloom întrun Dublin confuz şi contradictoriu trecea în planul al doilea. Ambalajul devenea – aşa cum se întâmplă adeseori în arta modernă — mai important decât conţinutul. Cartea a funcţionat ca azimut, ca punct de întâlnire al „intelectualilor cu pretenţii” — un reper obligatoriu, un examen pe care, dacă nu l-ai trecut, te descalifici instantaneu.
E, fireşte, un mare păcat că Ulysses e atât de des invocat şi atât de puţin citit. Intrată pe mâna „specialiştilor”, cartea a ajuns un pretext pentru cele mai elucubrante exhibiţii intelectuale imaginabile. Răsfoiesc periodic teancul de numere din „James Joyce Quarterly”, deja o publicaţie venerabilă, editată trimestrial, începând cu 1963, la Universitatea din Tulsa, Ocklahoma, şi ezit între uimirea faţă de inventivitatea abordărilor şi subiectivitatea aberantă a discursurilor. Pentru majoritatea exegeţilor, cartea lui Joyce e doar pretextul etalării obsesiilor unor savanţi săriţi demult de pe calea ferată a raţiunii. Recunosc: ai nevoie de o răbdare bine antrenată să parcurgi culoarele – nu odată înfundate – ale unui labirint ce pare să prolifereze la nesfârşit. Dar odată ce ai prins ritmul, nu-ţi mai vine să ieşi. Hugh Trevor-Roper i-a adus lui Joyce cel mai înalt omagiu de care se poate bucura un scriitor. Alături de Yeats, alt irlandez genial, scrie marele istoric şi eseist britanic, el „ne-a salvat limba, într-un moment în care se subţiase şi-şi pierduse culoarea, de atâta întrebuinţare de-a lungul secolelor”.
În cazul celui mai popular roman al lui Jane Austen, presupun că televiziunile şi filmele au jucat rolul de inhibitor al lecturii. Adaptat şi filmat de nenumărate ori, Mândrie şi prejudecată dă impresia că nu mai trebuie citit, de vreme ce domnul Darcy şi domnişoara Elizabeth Bennett fac deja parte din universul cotidian. În cazul lor, există scuza cunoaşterii în amănunt a acţiunii, chiar dacă ecranizările au sacrificat elementele de analiză psihologică — adică tocmai acele amănunte care o transformă pe scriitoarea pre-victoriană aproape într-o reprezentantă a modernismului moderat. Cum cartea nu e prea groasă, (non)cititorul surprins în off-side ar putea corecta, la o adică, în două zile de week-end, lacuna, răscumpărându-şi minciuna.
E improbabil, în schimb, să citeşti romanul lui Joyce fie şi în ritm de un capitol pe zi (deşi, din punct de vedere cantitativ, n-ar fi imposibil). Dificultăţile, capcanele, obscurităţile, perplexităţile cărţii pretind însă o lectură lentă. Iar ideal ar fi una însoţită de adnotările făcute de câţiva specialişti care au dedicat decenii scrutării maniacale a opului joycean (cele mai bune sunt, în opinia mea, Ulysses Annotated, de Don Gifford şi Robert J. Seidman, şi Allusions in Ulysses, de Weldon Thornton). Cei care pretind că au citit cartea fără s-o fi citit mint cu un scop precis: din ambiţia de a se plasa în „elita” pentru care cultura nu „mai are taine.” Am întâlnit însă, de-a lungul vremii, şi poziţia contrară, a celor pentru care strugurii erau prea acri. Mă amuzau mai ales prozatorii: vedeai cum li se adânceşte o cută între sprâncene şi cum, războinic, purcedeau la hăcuirea bietei cărţi din care n-au înţeles nimic. Ea trebuia dacă nu distrusă, măcar discreditată.
O bună cale de mijloc – nici fanatism pro, nici ură contra – poate duce la rezultate surprinzătoare. Veţi descoperi un univers uluitor nu pentru că e diferit, ci pentru că e incredibil de asemănător cu cel în care ne ducem viaţa. Veţi vedea, ca într-o lecţie de anatomie, ce complicate sunt cele mai neînsemnate părţi şi acţiuni ale fiinţei umane, dar şi cât de simple pot să pară enigmele existenţiale cărora nu le găsim rezolvarea. Joyce a oferit cititorului ne-leneş posibilitatea de a se comporta în faţa unei cărţi, la fiecare pagină, aşa cum a făcut-o Alexandru cu nodul gordian. Dacă nu aţi avut încă timp s-o citiţi, contaţi pe simpatia mea. În caz că nimeriţi între snobi care v-ar putea dispreţui din acest motiv, vă recomand strategia pe care o adoptasem, pe la cincisprezece- şaisprezece ani, în pompoasele discuţii intelectuale de la mesele nemuritoarei cofetării „Libelula” din Arad. De fiecare dată când cineva se fălea cu o lectură pe care noi încă n-o făcusem, răspundeam: „N-am citit cartea, dar o am acasă”!
preluare de pe Romania Literara
