Când se va trezi cel adormit. O aventură apocrifă a lui Tintin şi Milou

Am închipuit, în “Camera obscură”, un modest şi stângaci omagiu lui Tintin şi Milou. Fragmentele din istoria care urmează sunt parte dintr-o aventură care ar fi putut fi, dar nu a fost să fie. Din sipetul benzii desenate se iveşte lumina visului şi a aventurii

.

Capitolul 1, cel în care se vorbeşte despre fericire.

A fost o dată ca niciodată o dup-amiază de primăvară ce semăna cu toate celelalte dup-amieze de primăvară din castelul de la Moulinsart. Fiecare dintre cei care împărţeau această reşedinţă părea să aibă propria lui imagine despre fericire- imagini care se adunau, natural, în fericirea pe care numai în poveştile care ne încântă copilăria o mai puteţi găsi, în timpurile noastre.

Pentru Nestor, bravul majordom, fericirea însemna, în oricare dintre aceste dup-amiezi calme şi nesfârşite, ritualul ce oferea existenţei sale predictibilitatea unui mecanism de ceas elveţian: în grija cu care mesele erau aranjate, în meticulozitatea cu care era curăţată argintăria şi mobila, Nestor punea întreaga energie a unui temperament britanic. După ce castelul îşi regăsise în căpitanul Haddock proprietarul său legitim, viaţa lui Nestor se organiza în funcţie de reperele ciudate ale aventurilor stăpânului său. Lungile expediţii alternau cu perioadele în care, în fine, după absenţele lui Tintin şi Milou, Nestor era în măsură să ofere castelanilor de la Moulinsart proba geniului său, trecut cu vederea în favoarea întâmplărilor ciudate ce îi răpeau , periodic, din sânul colţului lor de Arcadie.

Pentru căpitanul Haddock, fericirea înseamna, în oricare dintre aceste dup- amiezi calme şi nesfârşite, ocazia de a contempla paharul în care vechiul său whisky se odihnea, ca pe fundul unui acvariu miniatural. Nu există plăcere mai mare, reflecta adeseori Haddock atunci când rangul de aristocrat ii oferea privilegiul meditaţiei, decât această tihnă care se întinde luni şi ani –de-a rândul, fără ca nici un nor să întunece cerul de la Moulinsart. Din când în când, vizitând camerele din castel, Haddock resimţea, ca o umbră depărtată a unei muzici stingându-se încet, nostalgia aventurilor pe care le trăise. Propria sa imagine i se înfăţişa în nuanţe sepia, ca fragmentul dintr-un album de familie pe care îl răsfoia din ce în ce mai rar. Ceea ce rămânea, după aceste exerciţii de melancolie, era pofta arzândă ce se stingea doar după ce câteva pahare de whisky din cel mai vechi erau băute , pe nerăsuflate.

Pentru Tournesol, fericirea înseamna, în oricare dintre aceste dup- amiezi calme şi nesfârşite, bucuria de a întârzia între retortele şi firele alchimice care îi împânzeau camerele. Închis în universul său etanş ca o monadă, separat de cei din jurul său prin auzul ce devenea din ce în ce mai şubred cu fiecare an, Tournesol era argonautul pentru care nici o formulă chimică nu este prea îndepărtată sau absconsă, iar viaţa se măsoară în ceasurile care dau naştere invenţilor trăznite de care pot face haz doar cei care nu înţeleg măreţia experimentală a ştiinţei. Sunetul fericirii lui Tournesol era suita de explozii ce urma încercărilor mai puţin reuşite de a testa o nouă substanţă, în vreme ce culoarea fericirii era fumul ce îl invăluia ca o mantie, atunci când părăsea, pe jumătate ameţit, laboratorul său.

Pentru Milou, ( şi ca în orice poveste, şi căţeii au dreptul la partea lor de fericire, nu mai puţin zemoasă şi rumenă decât a oamenilor pe care îi iubesc atât de mult), fericirea însemna, în oricare dintre aceste dup-amieze calme şi nesfârşite, bucuria fără seamăn de a goni, în libertate, după pisicile ce se aventurau pe domeniul lor. La căpătul unei asemenea munci herculeene, ( despre existenţa lui Hercule, Milou aflase răsfoind, alături de Tintin, o enciclopedie cu ilustraţii miraculoase), ceea ce se cuvenea era tihna burgheză a roaderii osului ascuns cu grijă în colţurile grădinii, departe de ochiul vigilent şi dojenitor al lui Tintin. De abia atunci, când putea să se dedice în linişte acestei delicatese canine, Milou îşi amintea , asemeni lui Haddock, de peripeţiile trecute. Şi, asemeni lui Haddock, o boare nostalgică îl învăluia, ar doar pentru puţină vreme. Căci osul dintre lăbuţele lui îl îmbia cu miresmele sale, făcându-l să uite de trecutele lui vieţi de globe trotter.

Şi totuşi, în acest eden din Moulinsart, o singură fiinţă tânjea neconsolată, ca şi cum bucuria acestor dup- amieze calme şi nesfârşite nu ar fi fost decât o succesiune de clipe care se scurg îngrozitor de lent. Privirea lui Tintin trecea mai departe de grădina din castel, dincolo de paharul lui Haddock, dincolo de laboratorul năzdrăvan al lui Tournesol, dincolo de oasele gigantice ale lui Milou, spre a contempla desenul aventurilor care stăteau să vină. Fiecare ziar care sosea, fiecare telegramă pe care o deschidea, fiecare ştire pe care o transmitea radioul sau televiziunea era , poate, semnul pe care îl aştepta, fereastra care, o dată deschisă, avea să lase să intre în castelul strămoşilor corsari ai lui Haddock briza marină a depărtărilor.

Niciodată abandonat, ritualul aşteptării îndeplinit de Tintin pregătea, zi după zi, pe cei din jurul său pentru o altă plecare. Şi fiecare zi care se scurgea , calmă şi nesfârşită, era un prilej de bucurie pentru Milou sau Haddock. Ambii ştiau că aceste dup-amieze luminoase şi clare erau doar anticamera destinului ce se pregătea să ofere lui Tintin cheia către sipetul de comori al explorărilor şi aventurii. Fiecare dintre aceste dup-amieze calme şi nesfârşite nu era decât intervalul de acalmie înşelătoare care punctează lungile războaie. O dată trecute, viaţa se revărsa, tumultoasă, din nou , în Moulinsart.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *