Betsy Sholl
Către un liliac căzut pe stradă
O hârtie indigo mototolită, mi s-a părut.
Apoi te-ai mișcat, te-ai cocoșat
și te-ai prăbușit, folosindu-ți aripile
ca pe niște cârje, luptându-te să te târăști
de pe stradă spre peluza cuiva,
ca și cum ai fi știut diferența.
M-am aplecat suficient de aproape, să văd:
urechile tale mici de pisică, precum a garguirilor demonice
Dar nu m-am putut îndura să te ating,
să te ajut, ca și cum eu aș fi fost ceea ce tu trebuia
să înfricoșezi. Cumplită
lupta ta. M-am crispat,
aș fi vrut să trântesc o ușă, să dispar
ca o frântură de gând, imaginându-mi că stelele
sunt lumină pură, nu furtuni de foc dezlănțuite.
Dar iată-te, o licărire a lui Dumnezeu
nedorită de nimeni – trup frânt, noapte întunecată
cu ușile despicate, iar dincolo de mine ce sunete încă vibrează?
Elizabeth „Betsy” Sholl (n. 1945), poetă americană, laureată a statului Maine (2006- 2011), autoare a nouă culegeri de poezie și câștigătoare a mai multor premii pentru poezie, inclusiv Premiul AWP (1991).
Betsy Sholl
To a Bat Fallen in the Street
Crumpled carbon paper, I thought.
Then you moved, humped yourself up
and collapsed, using your wings
like crutches, straining to inch off
the street onto somebody’s lawn,
as if you knew the difference.
I bent close enough to see:
your small cat ears, gargoyle shape.
But couldn’t bring myself to touch,
to help, as if I were what you were
made to scare off. Terrible,
your struggle to cross. I cringed,
wanting a door to shut, wanting to jog off
like easy belief, thinking the stars
are pure light, not firestorms raging.
But there you were, a glimpse of God
nobody wants – broken body, dark night
with shattered doors, and what sonar
beyond my ears still singing?
