Un plural al privirii este cel pe care nostalgia şi dorul îl convoacă, cu cadenţa lor de pauze şi de fraze: prin ochii celor vii cei morţi scrutează cel din urmă cer pe care inimile lor îl mai pot presimţi, acela al literaturii în care toate cuvintele destinului lor se varsă, precum într-un estuar ce trăieşte la un loc cu marea ce nu are întins sau început.
Şi este acest plural al privirii cel pe care dragostea il educă, cu timiditate tainică, ca pe o diafragmă fotografică ce se deschide spre a primi lumina tremurătoare de amurg: linile clare ale zilei se şterg şi tot ceea ce ne mai ramâne este textul în care ne pierdem, asemeni unor propoziţii durând sepia în scrisorile adormite în camere de demult.
Şi este acest plural al privirii vasta cameră in care se adună, chemaţi de visele noastre, cei cei nu mai pot îmbătrăni, pentru că au trecut pragul pe care ne va fi dat şi nouă îl trecem, în cele din urmă: surâsurile ce răsar acum pe chipurile lor sunt epilogurile pe care mâinile noastre le scriu,luminând toamna ce stă să se ducă în iarna de plumb, ca o trenă graţioasă de parfum.
Şi este acest plural al privirii romanul ce cuprinde sunetele şi culorile pe care, exilaţi în prezentul de încremenire al zilelor noastre continue şi terne, le credeam uitate – din vânt şi prin vânt ele revin spre noi, spre a se adăposti în casa de pixeli a ecranului ce ne primeşte reveria şi paginile, unite în invocaţia de umbre.
Căci doar literatura care ni se prelinge printre degete ca un nisip al verilor agonizante este privirea ce convoacă şi retrezeşte: niciodată singuri, mereu împreună, cei vii şi cei morţi îşi îndreaptă ochii spre cerul care li se dezvăluie, precum un început de capitol, crescând din amintirea ce a intrat în ziduri ca o iederă de metafore şi de aliteraţii.
Căci doar in scris, departe de tot ceea ce mişcă rotirea de dialoguri sterpe ale oamenilor orbi, pluralul privirii se poate împlini, ca o elegie modestă în pragul de gară provincială: o continuitate de inimi şi de transă a visului ne strânge în cadrele acelei fotografii ce ne este carte şi mormânt.
Şi nu suntem decât privire şi text, noi cei pierduţi printre ocolurile de fraze. Pentru noi, singurul timp care mai bate în ceasuri este cel stins în patina de explozie nostalgică a toamnei târzii. Frunze, grădini şi mare tresaltă, unite în vibraţie de retină, ca şi cum tot ceea ce am fost nu mai este decât un şir de semne iscate din adânc de noaptea electrică, ca de dincolo de prag.
Şi ne abandonăm acestei priviri plurale şi călătoare, la fel cum ne zidim în textul ce ne este. de acum înainte, singurul trup. Iar cerurile morţii şi ale literaturii se contopesc în zarea de vreme, în vreme ce ochiul himeric se închide aici, spre a putea primi amurgul altei seri, una ce nu mai cunoaşte capăt.
