„Ce credeți? Mai pot primi o scrisoare până duminică? Ar fi posibil. Dar este absurdă această plăcere a corespondenței. Nu-i destul una singură, o singură cunoaștere? Desigur, e suficientă, însă cu toate acestea mă las comod pe spate și beau scrisorile dumneavoastră, știind doar că nu vreau să mă opresc din băut. Explicați-mi asta, doamnă profesoară Milena!
(…) De aici se nasc neînțelegeri chinuitoare. Milena, vă plângeți de unele scrisori, care sunt întoarse pe toate părțile și nu cade nimic din ele, dar dacă nu mă înșel, în situația asta sunt tocmai cele în care v-am fost atât de aproape, odihnindu-mă-n atâta liniște, încât nu mai este de fapt nimic de spus, decât, eventual, că sus, prin pomi, se poate vedea cerul.” – Franz Kafka, „Scrisori către Milena”, mai 1920
Corespondența profesională şi personală dintre Franz Kafka și traductoarea și jurnalista cehă Milena Pollak/Jasenka poartă în ea delicatețea care îl caracterizează pe scriitorul ceh în multe dintre textele sale epistolare. Amestec de tandrețe, timiditate și tensiune, corespondenţa cu Milena, ce are loc la trei ani după corespondenţa cu Felice și cu câţiva ani înainte de moartea sa, rămâne de o luciditate dureroasă care îi este caracteristică lui Kafka.
O trăsătură a acestei corespondenţe, ce a început profesional şi a continuat sentimental, este tocmai lipsa detaliilor profesionale, lipsa schimbului unor idei despre scris și focusarea lui Kafka aproape exclusiv pe substanţa relației, pe tensiunea umană, neliteraturizată. Lucru explicat, poate, prin prisma bolii sale tot mai accentuate: timpul nu avea răbdare cu el.
Întins pe o perioadă de numai un an (1920), dialogul dintre cei doi este unul intens și intensiv. Schimbul zilnic de scrisori le apare ca necesar, pentru a compensa distanța și faptul că cei doi se văd foarte rar. Nu putem vedea în acest volum decât scrisorile lui Kafka către Milena, dar putem ghici parţial, din ceea ce el scrie, și frânturi din scrisorile ei, care nu s-au păstrat.
Tonul lui Kafka este adesea defensiv, autoironic, dar întotdeauna plin de candoare și de o delicatețe prin care se teme să nu insinueze o distanță prea mică între ei și pe care ea ar respinge-o. Transpare doar că tonul ei ar fi uneori acuzatorial și presărat de episoade de gelozie.
Și el are accesele sale de gelozie, dar ele sunt întotdeauna subtilizate și compensate printr-o grijă a detaliilor, ca de exemplu modul în care se pregătește din timp pentru ziua ei de naștere: se asigură că scrisoarea și florile (în jurul cărora construiește o adevărată mitologie) ajung la ea chiar în ziua ei de naștere. Şi nu era chiar uşor, el fiind la Praga, iar ea la Viena.
Traversate de îndoieli, de mici obsesii, de nevoie de certitudini sau de certuri îndrăgostite, scrisorile lui Kafka merg pe o linie constantă a fricii, pe care o şi tematizează. Frică izvorâtă din evoluția bolii sale, dar și din incertitudinea şi lipsa de viitor a relaţiei sale cu Milena, ea fiind căsătorită. „(…) suntem așa de timizi şi fricoși, aproape fiecare scrisoare este altfel, aproape fiecare se sperie de precedenta și încă și mai mult de scrisoarea de răspuns.”
Iar tensiunea estetică din opera de ficțiune a lui Kafka este abandonată total în această corespondenţă, pentru a putea fi înlocuită de o tensiune umană, ce poate și-ar pierde din intensitate, dacă ar fi subtituită de mijloace literare.
Spre finalul lui 1920, Kafka va fi cel care va întrerupe dialogul, nemaicrezând în acest tip de comunicare, care, spunea el, o chinuia pe Milena, iar lui îi afecta somnul. Au mai existat câteva scrisori sporadice între 1922 şi 1923, dar ele nu mai păstrează nimic din tonul inițial. Kafka este tot mai bolnav, iar în 1923 deja o întâlneşte pe Dora Diamont, cea care avea să îi fie alături până la moarte.
