Apariţia integralei poetice şi eseistice a lui Poe în traducerea lui Liviu Cotrău este unul dintre acele evenimente intelectuale care onorează o cultură şi o tradiţie.
După Emil Gulian şi Dan Botta versiunea memorabilă imaginată de Liviu Cotrău se alătură acestui efort de a echivala ceea ce pare imposibil de echivalat lingvistic. Dar ceea ce ediţia de faţă reuseşte este să ofere celor de azi un Poe rafinat, suplu, tenebros şi lucid. Limba dintre coperţile volumului oglindeşte itinerariul de sensuri şi de umbre al lui Poe. Poetul se alătură prozatorului, în panteonul literelor noastre.
Versuri şi spectre
În canonul modernităţii poetice americane Poe este o prezenţă care tulbură şi care nelinişteşte. Acolo unde poemul majestuos şi cosmic al lui Walt Whitman este geneza unei lumi care se caută pe sine Poe propune un drum al seraficului, al goticului şi al nevrozei. Însăşi posteritatea lui este dominată de un paradox al receptării. Este nevoie de primirea lui Baudelaire pentru ca Poe să fie cu adevarat Poe.
Căci natura inclasificabilă a lui Poe îl plasează la răscruce de drumuri. Contemporan cu Heine, dar şi cu Nerval, el este aproape, prin intuiţiile sale vizionare, de Baudelaire şi de Rimbaud. După cum la fel de fecundă este întrebarea ce trimite la preeminenţa prozatorului în raport cu poetul. Geniul lui Poe- prozatorul pare mai uşor de sezizat de cititorul mediu, în măsura în care explorările sale duc pe teritoriile dintre cele mai diverse, de la romanul poliţist până la abisul nebuniei.
Dar poetul Poe nu poate fi eclipsat de prozator, după cum teoreticianul care a reflectat la artă şi la mecanismele ei nu poate fi uitat sau ignorat. În poezie Poe este poate încă şi mai temerar decât în proză, de vreme ce presiunea comercială a publicării nu era atât de copleşitoare. Poetul Poe trăieşte în simbioză cu scriitorul de proză şi sunt momente în care graniţa dintre genuri se şterge. Recitite azi, “ Prăbuşirea casei Usher “ sau “ William Wilson” sunt paginile în care Poe pătrunde acolo unde ,nimeni dinaintea sa nu putuse ajunge: poetul acordă prozei muzicalitatea hipnotică şi tulburarea de coşmar.
Proza lui Poe poate fi poarta pe care se poate intra în acest domeniu de iregular oniric a poetului. Transformarea lui Poe este legată de creşterea intensităţii acestei priviri cu care desluşeşte conturul unui peisaj al tainei şi al morţii. Goticul prozatorului este, la poet, materia din care se făureşte un spaţiu populat de şoapte, un continent aflat la marginea unei mări luminate de un soare nervalian al nebuniei.
Şi pe măsură ce creativitatea lui Poe se împlineşte, transa poetică pe care o convoacă, spre a o domestici compoziţional, atinge un prag de insuportabil al emoţiei. Arta lui Poe înseamnă cu mult mai mult decât o elaborată scenografie. Ea este un limbaj care invocă spectre şi care dă glas unei mişcări a inimii.
Strania muzicalitate psihedelică a lui Poe este parte din moştenirea pe care o vor preţui modernii. Poezia este asemeni unei viziuni care se naşte din fum. De la Coleridge nimeni nu mai putuse construi un edificiu de egal rafinament neliniştitor: geniul lui Poe uneşte premeditarea raţiunii cu elanul de cunoaştere al misterului.
Creşterea lui Poe este maturizarea acestei viziuni pe care excepţionala traducere a lui Liviu Cotrău o documentează, cu fidelitate şi precizie. Muzicalitatea este inima coşmarurilor lui Poe. “ Ulalume”, “ Corbul” sau “ Annabel Lee” sunt treptele pe care Poe le urcă spre a atinge acest platou al imaginaţiei romantice. Cortina se dă la o parte, spre a dezvălui o lume care se ordonează în jurul unui elan primordial al visului şi al morţii.
Şi poate că poemele lui Poe pot fi recitite azi cinematografic, ca un amestec de macabru şi de gotic, sub semnul unei peceţi stilistice ce îi evocă pe David Lynch sau pe Tim Burton. Ochiul lui Poe se deschide spre a deveni un văz cosmic. Poezia sa se limpezeşte stilistic, spre a putea aproxima căutarea de noapte pe care o duce mai departe. Cel din urmă Poe este asemeni celui din urmă Nerval: un călător care bate la porţile de ivoriu ale adevăratei vieţi, ferite de soarele zilei, frământate de somnul magnetic al transei.
Poetul şi prozatorul sunt parte din această fiinţă duală ce respiră şi scrie. Textele sale nu sunt nici muzeificate şi nu sunt nici îndepărate ori reci. Misterul lor radiază asemeni unei picturi de Magritte- literatura sa este vegheată de cerul brăzdat de norii iviţi din oceanul fără de capăt, ca într-o eternă geneză.
