Stimate doamne și stimați domni!
Inițial mi-am propus ca în contextul Premiului Nobel pentru Literatură să vă împărtășesc gândurile mele despre speranță, însă la mine speranța tocmai s-a epuizat definitiv, așadar acum vă voi vorbi despre îngeri.
Foto: Claudio Bresciani / TT News Agency via AP
I.
Umblu de colo colo și mă gândesc la îngeri, chiar și acum umblu, să nu vă credeți ochilor, aparent stau și vorbesc în fața unui microfon, dar nu, în realitate eu mă învârt în cerc, dintr-un colț într‑altul și înapoi de unde am pornit, și așa mai departe, jur-împrejur, și da, despre îngeri, despre care vă pot spune încă de-acum că sunt un nou fel de îngeri, nu mai au aripi, de aceea nu mai este cazul să ne întrebăm dacă cele două aripi ies în afară din spatele lor sau dacă cele două aripi uriașe se și întind greoaie dincolo de veșminte, cum lucrează atunci croitorul ceresc, ce cunoaștere de neștiut străbate atelierul său de colo sus, când îi îmbracă, cele două aripi ies în afară, bineînțeles afară din trupul netrupesc, dar pe unde își scot aripile din acele veșminte netrupesc de trupești și lin învăluitoare care le acoperă și aripile, sau dacă nu le scot, atunci cum le acoperă aceste veșminte cerești trupurile și aripile, bietul Botticelli, bietul Leonardo, bietul Michelangelo, ba chiar bieții Giotto și Fra Angelico!, dar e totuna acum, întrebarea s-a evaporat împreună cu îngerii vechi, aceștia sunt noi, atât îmi este limpede atunci când încep să-mi străbat odaia în lung și-n lat, din care dumneavoastră vedeți doar că stau în fața unui microfon și în calitate de laureat al Premiului Nobel vă anunț că doream despre speranță, însă despre ea chiar acum nu, ci mai degrabă despre îngeri, de aici pornesc, măcar atât începuse să se contureze vag în mintea mea încă înainte să pornesc, adoptând postura meditativă în spațiul meu de lucru, nu foarte mare, doar patru pe patru metri într-o încăpere din turn, din care scădem suprafața unde scările urcă și coboară la parter, desigur, să nu vă imaginați vreun turn de fildeș romantic, această încăpere din turn în colțul din dreapta al unei clădiri din lemn cu un singur nivel, construită din cea mai ieftină cherestea din molid, s-a înălțat deasupra celorlalte pentru că terenul meu e înclinat, pentru că stă pe vârful unui deal, adică tot terenul, și este în pantă, ba chiar, foarte înclinat spre o vale, și prin urmare, dacă voiam o extensie la camerele neîncăpătoare de la parter, iar eu voiam, din cauza cărților care tindeau să acopere totul, atunci după o vreme nu mai suferea amânare ca, pe fondul înclinării, încăperea ridicată ca o extensie să se înalțe precum un turn, sprijinindu-se pe încăperea de la parter, așadar, aici doar despre îngeri,
și nu despre speranță,
și nu despre aceia, cei vechi, întrucât cei vechi, cei înaripați – gândiți-vă la cei mai renumiți, la volumul covârșitor de tablouri medievale și renascentiste ale Bunei Vestiri – aduc o vestire, vestirea că Cel ce urma să se nască s-a născut – acești îngeri vechi, acești vestitori cerești sosesc mereu cu vestirea aceasta sau alta, pe care, conform angelologiei, o transmit destinatarului de obicei verbal sau uneori – de pildă în reprezentările din secolele IX-X – citind direct de pe un sul de hârtie unduitor, pe scurt, cuvântul capătă o semnificație aparte deja în această scenă, însă și în alte misiuni îngerii înmânează, de fapt au înmânat, prin cuvânt îmbrăcat în lumină sau șoptit în ureche, mesajul Celui de sus către cel ales, și în acest sens – lăsând la o parte reprezentările lor – atât de puțin se pot distinge, sau mai degrabă, se puteau distinge aceștia de vestirea adusă de ei, încât, la drept vorbind, trebuie să spunem că îngerii vechi sunt vestiri, ei înșiși sunt vestirea care sosește întotdeauna de la Judecătorul cel de pe urmă, el îi lansează pe aceștia, pe îngerii Săi, spre noi, cei care ne zbatem și rătăcim pe țărână, condamnați la Ceea Ce Va Să Vie Neprevăzut /ce vremuri frumoase erau!/, într-un cuvânt, îngerul vechi înseamnă o vestire de la altcineva către altcineva, un mesaj cu o vestire de natura unei instrucțiuni sau lămuriri, dar nicidecum nu mă ocup de ei aici, stând în fața dumneavoastră, în timp ce, nu-i așa, umblând jur-împrejur în încăperea din turnul construit, după cum știți, doar din molid ieftin, aproape de neîncălzit, fiind turn doar din cauza pantei terenului, așadar, nimic despre cei vechi, cu toate că imaginea pe care ne-am format-o despre ei – datorită geniilor medievale și moderne timpurii, de la Giotto la Giotto –, acești îngeri vechi pe care îi putem descrie cu epitete precum mirifici, maiestuoși, îmbietori, ne ating mereu și astăzi sufletele incapabile să creadă, căci ei au fost, ei au rămas de‑a lungul secolelor singurii ale căror apariții răzlețe ne-au făcut cu putință întrezărirea Raiului însuși și prin urmare a direcției care în sine, ca direcție, a alcătuit în noi structura universului, pentru că acolo unde există direcție, există și distanță, adică există spațiu, iar unde există direcție, acolo există și o distanță între două puncte, adică există timp, există așadar lumea despre care s-a crezut de-a lungul secolelor – o, de-a lungul mileniilor! – că este o lume creată, în care, așadar, întâlnirile cu ei, cu vechii îngeri, ne-au dat o modalitate de a percepe pe cele de sus și pe cele de jos ca fiind în chip hotărât reale, iată cum aș umbla de jur împrejur pornind dintr‑un colț și aș ajunge în același colț, dacă aș dori să vă vorbesc despre vechii îngeri, dar nu, nu mai există îngerii vechi, doar cei noi, iar eu nu așa umblu de jur împrejur dintr-un colț într‑același, în timp ce stau în centrul atenției dumneavoastră, pentru că, după cum poate am pomenit deja,
avem îngeri noi,
care, dezaripați fiind, nu mai posedă nici acele veșminte lin învăluitoare, ci umblă printre noi în haine obișnuite de stradă, nu știm câți sunt, dar după o intuiție vagă, sunt toți la număr, întrucât, cumva, când aici, când acolo, precum cei vechi în timpurile vechi, și aceștia noi ni se prezintă în situații de viață straniu de asemănătoare cu cele în care ne-au apărut cei vechi, și la drept vorbind, sunt ușor de recunoscut, dacă ei vor și nu ascund ce poartă în ei înșiși, ușor, pentru că pășesc în existența noastră parcă pe un alt ritm, pe o altă cadență, pe alte melodii decât ritmul în care pășim noi, trudind și rătăcind pe țărâna aceasta, altminteri nu mai putem fi siguri nici că aceștia noi vin printre noi de undeva de colo sus, deoarece nu prea pare să mai existe acel colo sus, de parcă și acela – împreună cu îngerii vechi – și-ar fi cedat locul eternului UNDEVA, unde spațiul și timpul sunt construite doar de mecanismele demente ale unor Eloni Mușci, și de aici putem înțelege că în timp ce dumneavoastră continuați să vedeți și să ascultați doar un bătrân vorbind în limba sa necunoscută cu ocazia anunțării decernării Premiului Nobel, care, firește, continuând mersul jur-împrejur în exact aceeași încăpere neîncălzită din turn printre scândurile de molid, vasăzică eu, adică acela, își grăbește acum pașii ca și cum ar dori să exprime că gândurile sale despre acești îngeri noi îi impun celui care gândește despre ei o altă măsură și un alt ritm, și într-adevăr, deja grăbindu-mi pașii deduc imediat că acești îngeri noi nu doar că nu au aripi, dar nu aduc nicio vestire, nimic, sunt doar acolo printre noi, în haine obișnuite de stradă, de nerecunoscut, dacă doresc, apoi dacă doresc altfel, ne aleg, pășesc spre noi și atunci într-o clipită ni se-ndepărtează vălul ochilor și învârtoșarea inimii, adică se produce întâlnirea, noi uimiți că uite un înger, iar ei față către față cu noi, doar că… nu transmit nimic, nu există nicio frază unduitoare în jurul lor, nu este nicio lumină cu care să ne șoptească în urechi, pentru că nu scot niciun cuvânt, de parcă ar fi amuțit, doar stau și se uită la noi, ne caută privirea și în această căutare se ascunde rugămintea să-i privim în ochi și să le aducem
noi înșine
o vestire, doar că regretabil noi nu avem nimic, pentru că singurul răspuns pe care l-am putea da acestei priviri rugătoare este ceea ce a fost un răspuns odinioară, când mai fusese și o întrebare, dar acum nu e nici întrebare și nici răspuns, deci ce fel de întâlnire este aceasta, ce fel de scenă cerească și pământească, doar stau în fața noastră, privesc, și noi doar stăm, privim, iar dacă ei mai pricep câte ceva din toate acestea, noi cu siguranță nu pricepem despre ce este vorba, un mut către un surd, un surd către un mut, cum s-ar putea naște un dialog aici, cum să apară priceperea, nemaivorbind despre semnificația divină, când deodată, în fiecare om sensibil, singuratic, istovit, întristat, întâmplarea făcând ca momentan – dacă mi se permite să mă număr printre aceștia – chiar în mine, cel care aparent stă aici la un microfon în fața dumneavoastră, dar de fapt acolo sus, în încăperea din turn, știți, pereți din molid ieftin, izolație mizerabilă, se trezește gândul că acești îngeri noi cu tăcerea lor nesfârșită poate că nici nu mai sunt îngeri, ci victime, victime în sensul originar, sacral al cuvântului, îmi scot repede fonendoscopul, pentru că îl port mereu cu mine, și acum, aici, când vorbesc din acea încăpere din turn umblând jur-împrejur, și cu mare delicatețe așez capătul deschis pe pieptul lor, și în clipa aceea aud destinul, al lor, și astfel pășesc într-un destin, simt pulsând un destin care instantaneu schimbă clipa, dar mai ales pe cea care urmează, care mi-ar fi stat în față, pentru că nu, clipa aceea probabilă nu apare, ci apare o clipă cu totul diferită, sunt lovit de clipa cutremurării și prăbușirii, pentru că fonendoscopul meu aude povestea înfiorătoare a îngerului nou care îmi stă în față, că el este o victimă, o victimă: și nu pentru noi, ci din cauza noastră, pentru noi toți și din cauza noastră a tuturor, dezaripat și fără mesaj, înștiințându-ne că este război, numai război, război în natură și în societate, și acest război este purtat nu doar cu arme, chinuri și distrugeri, desigur că și cu acestea la un capăt al spectrului, ci el se desfășoară și la capătul opus al spectrului, pentru că este de ajuns să-i fi fost aruncat vreodată un singur cuvânt rău lui, noului înger, de ajuns o faptă nedreaptă, nechibzuită, nedemnă, o strivire a sufletului și a trupului pregătit pentru ceva cu totul diferit la nașterea sa, nu pentru asta, pentru că este neapărat în fața acestora, a frângerii, a josniciei, a cruzimii cinice împotriva inocenței și purității sale, este de ajuns o faptă, dar chiar și un singur cuvânt rău, ca să-l rănească pe veci, ceea ce eu nu pot lecui nici cu zece mii de cuvinte, pentru că este de nelecuit.
II.
A, să lăsăm îngerii!
Vorbesc mai degrabă despre demnitatea umană.
Omule năucitor, cine ești tu?
Ai inventat roata, ai descoperit focul, ai descoperit că singura ta șansă este lucrul împreună, ai inventat mâncarea prăzii, ca să fii stăpân peste lumea stăpânită de tine, ai dobândit formidabil de multă minte, ai un creier atât de mare, plin de atâtea circumvoluțiuni și atât de complex, încât cu acesta într-adevăr ai dobândit, deși cu limitări, o putere asupra lumii pe care tu o numești lume, ai dobândit cunoștințe care, deși ulterior s-au dovedit neadevărate, te-au ajutat să înaintezi pe calea evoluției, dezvoltarea ta aparent în salturi a consolidat și a înmulțit specia ta pe Pământ, te-ai adunat în hoarde, ai clădit societăți, ai întemeiat civilizații, ai fost capabil de miracolul de a nu dispărea, deși ai avut ocazia să o faci, însă tu te-ai pus din nou pe picioare, apoi, devenit homo habilis, ți-ai făcut unelte din piatră și ai știut să le folosești, apoi, ajuns erectus, ai descoperit focul, și datorită detaliului minor că, spre deosebire de cimpanzeu, la tine laringele și vălul palatin nu se ating, a devenit cu putință – prin rafinarea concomitentă a centrului vorbirii în creier – să produci vorbirea, să te așezi cu Stăpânul Cerului și, dacă putem da crezare capitolelor tăinuite ale Vechiului Testament, te-ai și așezat cu El și ai dat nume tuturor lucrurilor create pe care El ți le-a prezentat, apoi mai târziu ai inventat scrisul, dar pe‑atunci ai fost deja capabil de raționamente filosofice, mai întâi ai legat evenimentele, apoi le-ai separat de credințele tale, pornind de la propria ta experiență, ai creat timpul, ai construit care și nave și ai cutreierat Necunoscutul pe Pământ, ai prădat tot ce putea fi prădat, și ai înțeles ce poate însemna să-ți concentrezi forța și puterea, ai cartografiat planetele crezute inaccesibile, și nu ai mai considerat că soarele ar fi zeu sau că stelele ar hotărî destinul, ai descoperit, sau mai degrabă ai calificat, sexualitatea, rolul femeii și al bărbatului, apoi foarte târziu, totuși niciodată prea târziu, ai descoperit dragostea pentru ei, ai inventat emoția, empatia, diversele modalități ierarhice ale dobândirii cunoașterii, apoi te-ai înălțat în aer, ai lăsat în urmă păsările, apoi ai zburat pe Lună și ai făcut primii pași acolo, ai inventat arme cu care poți arunca în aer Pământul, ba chiar de mai multe ori la rând, ai conceput științe la niveluri atât de flexibile încât ziua de mâine precede și rușinează mereu ceea ce poate fi conceput astăzi, și ai creat artă, de la picturile rupestre la Cina cea de taină a lui Leonardo, de la magia neagră a ritmurilor incantatorii la Johann Sebastian Bach, apoi, pe scară istorică cu desăvârșire subit, ai început să nu mai crezi în nimic, și datorită dispozitivelor de creație proprie, care ți-au nimicit imaginația, nu ți-a mai rămas decât memoria de scurtă durată, și ai părăsit astfel domeniul nobil și comun al cunoașterii și frumosului și binelui moral, și te pregătești pentru strămutarea într-un ținut mlăștinos, unde picioarele se scufundă, nu te mișca, pleci pe Marte?, mai degrabă: nu te mișca, pentru că te înghite nămolul acesta, te absoarbe mâlul, dar a fost frumos, drumul tău prin evoluție a fost uluitor, dar din păcate: irepetabil.
III.
A, să lăsăm demnitatea umană.
Vorbesc mai degrabă despre răzvrătire.
Am încercat să vorbesc despre ea cândva în cartea mea intitulată Megy a világ (Lumea merge înainte), dar nu am fost mulțumit de ce am scris, încerc din nou. La începutul anilor nouăzeci, într-o după-masă umedă și înăbușitoare, așteptam trenul în Berlin la nivelul inferior al unei stații U-Bahn. Peroanele, ca peste tot în sistemul U-Bahn, au fost amenajate astfel încât la punctul de pornire corespunzător direcției de mers, la doar câțiva metri de locul în care trenul își continuă deplasarea într-un tunel, a fost montată o oglindă mare dotată cu semnale luminoase, parțial ca să-l ajute pe mecanicul de locomotivă să observe întreaga lungime a trenului și parțial ca să semnalizeze unde va trebui – atunci când va sosi – să se oprească partea frontală a trenului, cu precizie centimetrică, temporar, pe durata coborârii și urcării. Oglinda a fost amplasată, bineînțeles, pentru mecanicul de locomotivă, iar semnalele cu lumină roșie marcau acea perpendiculară pe liniile de cale ferată la nivelul căreia mecanicul trebuie să oprească trenul pentru desfășurarea în siguranță a coborârii și urcării, apoi acestea, adică luminile, după ce coborârea și urcarea s-au încheiat, se schimbă în verde, iar U-Bahnul își poate continua deplasarea în tunel – în cazul meu – spre Ruhleben. Pentru evitarea accidentelor și, în fond, pentru o bună reglementare, pe lângă amplasarea unui panou de avertizare, a mai fost vopsită și o linie galbenă groasă de mare vizibilitate pe pavaj între stâlpul de susținere a luminilor și intrarea în tunel, care era menită să semnalizeze că deși peronul mai continua pe o distanță de câțiva metri, și chiar așa a fost, călătorului îi este cu desăvârșire interzis să treacă linia galbenă, astfel formându-se – aici și în toate stațiile – o zonă strict interzisă între linia galbenă și intrarea în tunel, în care niciun om, adică niciun călător nu avea voie, sub nicio formă, să pășească. Așteptam să sosească trenul dinspre Kreuzberg, și deodată am observat că în această zonă interzisă, de data aceasta, se afla cineva. A fost un clochard, care, cu spatele îndoit de durere, cu fața, în această durere, ușor întoarsă către noi, ca și cum ar aștepta milă, tocmai încerca să urineze în debleul amenajat pentru liniile ferate. Era vizibil că urinarea îi provoacă o durere cu adevărat mare și că se putea ușura de urină doar strop cu strop. Până când am conștientizat ce se întâmplă, au observat și cei din jurul meu ce incident fără precedent ne tulbura după-amiaza. S-a format imediat opinia generală, de o unanimitate aproape palpabilă, că avem în față un scandal, iar acest scandal trebuie oprit imediat, acest clochard trebuie să plece, iar vigoarea liniei galbene trebuie restabilită. N-ar fi fost o problemă dacă acest clochard ar fi reușit să-și termine treaba și s-ar fi furișat înapoi printre noi, apoi ar fi urcat pe scări la nivelul superior, însă clochard-ul n-a terminat, pentru că, pesemne, nu putea să termine, și ceea ce a transformat evenimentul și mai mult într-o problemă, a fost faptul că pe peronul opus a apărut brusc un polițist și strigând de-acolo, de fapt aproape față către față cu clochard-ul, a somat ferm contravenientul să înceteze numaidecât ceea ce făcea. Aceste stații – iarăși doar de dragul siguranței – erau amenajate astfel încât trenurile care soseau din direcții opuse într-un loc de oprire, de unde plecau mai departe, erau separate, adică cele două perechi de linii ferate au fost așezate într-un debleu adânc de aproape un metru pe o lățime de aproximativ zece metri, astfel încât un călător care s-ar fi răzgândit și ar fi dorit să ajungă de pe peronul care deservea trenurile ce se deplasau pe o singură direcție pe peronul cu direcția opusă, putea să facă acest lucru doar dacă mergea până la scările de la capătul peronului său, urca la nivelul superior, unde străbătea pe jos coridorul de deasupra căilor de rulare până pe partea cealaltă, cobora scările și astfel ajungea la trenul care se îndrepta în direcția pe care brusc și-o dorea, însă bineînțeles că nu putea face acest lucru sărind pur și simplu în debleul în care erau așezate căile de rulare și parcurgând cei zece metri peste căile de rulare, nu, acest lucru, dacă există grade ale interdicției, era și mai interzis și, bineînțeles, prezenta un pericol de moarte, și explic acest lucru evident în detaliu pentru că polițistul menționat și vizibil înfuriat – păstrându-și oarecum demnitatea, însă apelând la autoritatea sa și la bunul simț – trebuia și el să parcurgă același traseu, adică trebuia să pornească pe peronul opus spre scările ce urcau, să urce scările la nivelul superior, să alerge până în partea aceasta și, în final, să coboare printre noi.
Aceasta a fost procedura de referință și pe aceasta era nevoit s-o urmeze și polițistul, pentru că în zadar striga el cu voce adâncă, de câteva ori după momentul constatării, clochard-ul nici nu-l băga în seamă, până și capul și-l ținea tot așa, ușor întors în direcția noastră, și ne privea cu ochii pătrunși de aceeași suferință, în timp ce continua să-și picure stropii pe liniile ferate, ceea ce este o încălcare cu adevărat fără precedent a regulii, a ordinii, a legii și a bunului simț, că nu a luat cunoștință de somație, adică, cu expresia probabilă a polițistului: s-a făcut surd, l-a mâhnit pe acest polițist deosebit de mult.
Bineînțeles că clochard-ul și-a pus problema că din cauza avantajului chinuitor polițistul va fi mai rapid, iar el nicidecum nu va putea încheia actul interzis, după voia sa și după voia naturii la timp, de aceea, sesizând că polițistul pornește în grabă, apoi aleargă pe peronul de dincolo ca să ajungă la nivelul superior pe scările ce urcau în depărtare și să traverseze cu pași repezi trecerea de peste liniile ferate, iar apoi să coboare în grabă aici pe partea noastră și să-l prindă de ureche, anevoie și gemând, dar a încetat să facă ceea ce făcea și a început să-și caute scăparea în direcția noastră, ca să ajungă cât mai repede la cele mai apropiate scări ce duc sus și să dispară cumva.
Competiția a fost teribilă. Publicul peronului nostru s-a cufundat în tăcere, pentru că în momentul în care clochard-ul s-a urnit din loc, a devenit evident că această evadare nu va fi dusă la bun sfârșit, pentru că acest clochard bătrân a început să tremure tot, picioarele și creierul care îi controlează picioarele, pare-se, nu mai funcționau normal, așa că în timp ce urmărea cum polițistul aflat pe partea cealaltă se grăbește spre scările de pe partea aceea – metri după metri! –, el, pe partea noastră, nu putea parcurge decât centimetru cu centimetru, printr-un efort îngrozitor și cu brațele fluturând, în timp ce, precum polițistul, privea și el la cei zece metri care îi despărțeau. Pentru polițist, acești zece metri erau chinul greu al unui obstacol punitiv nedrept, iar pentru el, pe partea noastră, acești zece metri reprezentau amânarea, care amânare purta în sine o zadarnică, dar evidentă încredere că ar putea scăpa de o evidentă tragere la răspundere. Privind lucrurile din perspectiva polițistului, acesta reprezenta legea, Binele aprobat de toți și prin urmare obligatoriu, împotriva contravenientului condamnat de toți și nesupus rațiunii, cu alte cuvinte, contra Nelegiuirii. Da, el reprezenta Binele obligatoriu, însă în clipa aceea o făcea neputincios, iar în mine, care urmăream umilit competiția inumană, metri contra centimetri, ceea ce s-a întâmplat a fost că atenția mea s-a ascuțit, iar această atenție ascuțită a oprit clipa. A oprit-o acolo unde cei doi s-au observat reciproc, polițistul cel bun pe clochard-ul cel rău care urina în zona interzisă, iar clochard-ul cel rău faptul că, spre ghinionul său, toate acestea au atras atenția polițistului bun. Între ei s-au întins doar zece metri, polițistul și-a apucat bastonul din cauciuc și, înainte să pornească în grabă, s-a oprit brusc, o, ce putere nesfârșită, dar poticnită în acest gest, mușchii i s-au tensionat, pregătindu-l pentru salt, pentru că preț de o clipă i-a trecut prin gând oare ce s-ar întâmpla dacă pur și simplu ar sări peste cei zece metri, în timp ce pe partea cealaltă, sub protecția celor zece metri, vulnerabilitatea nesfârșită și dublă își flutura brațele și tremura. Aici s-a oprit atenția mea și așa a rămas până astăzi, când mă gândesc la această imagine a polițistului care, fluturându-și mânios bastonul din cauciuc, pornește în urma clochard-ului, adică la momentul în care Binele obligatoriu pornește în urma Nelegiuirii reapărute sub masca clochard-ului, ba nu doar în urma Nelegiuirii, ci, având în vedere deliberarea și intenționalitatea faptei, în urma Răului însuși, și în această scenă încremenită văd până astăzi că dincolo, cel cu pașii grăbiți, apoi alergând, parcurge metri după metri, iar vinovatul, pe partea noastră, gemând și tremurând, lipsit de vlagă și aproape paralizat de durere, căci cine știe câți stropi au mai rămas în acest trup, parcurge doar centimetru după centimetru – da, văd că Binele, în această competiție,
din cauza a doar zece metri,
niciodată nu va putea ajunge din urmă Nelegiuirea, pentru că acești zece metri sunt de netrecut, și în zadar îl prinde acest polițist pe acest clochard în același timp cu trenul care sosește exploziv, în ochii mei cei zece metri sunt veșnici și invincibili, pentru că atenția mea sesizează doar atât: că Binele niciodată nu ajunge din urmă Răul care se zbate, pentru că între Bine și Rău nu există nicio speranță.
Trenul mă ducea spre Ruhleben și nu puteam să-mi scot din minte tremurul și zbaterea, și deodată, ca un fulger, m-a lovit întrebarea, oare când se va răzvrăti acest clochard și toți ceilalți proscriși – și cum va fi răzvrătirea lor. Poate va fi sângeroasă, poate va fi crudă, poate va fi îngrozitoare, când unul îl va căsăpi pe celălalt, apoi mă opresc, pentru că îmi spun, o nu, răzvrătirea la care mă gândesc eu va fi diferită, pentru că răzvrătirea aceea se referă la întreg.
Doamnelor și domnilor, orice răzvrătire se referă la întreg, iar acum, când stau în fața dumneavoastră și pașii mei încetinesc de tot în încăperea din turnul de acasă, mă străfulgeră din nou acea călătorie cu U-Bahnul din Berlin spre Ruhleben. Trec stațiile iluminate una după alta, nu cobor nicăieri, de-atunci tot merg cu U-Bahnul prin tuneluri, pentru că nu există nicio stație unde aș putea coborî, doar privesc cum stațiile rămân în urmă, și cred că am gândit tot și am spus tot ce gândesc despre răzvrătire, despre demnitatea umană, despre îngeri și, da, poate tot – chiar și despre speranță.
© THE NOBEL FOUNDATION 2025
Versiune în limba română realizată de Annamária Ladaru (Amik) după textul original în limba maghiară.
