Versuri de toamnă…

poetul

scriitorul de proză
nu e niciodată singur
personajele lui
reale sau inventate
îl înconjoară

poetul însă
e cel mai singur om
din lume
poezia lui e
rugăciune
când o șoptește
chemare
când o strigă
durere
când o gândește
dor
când o scrie
spovedanie
când o mărturisește

cel mai singur om
din lume
poetul

răspuns tardiv

ca frunza
poleită
de ruginiul ud
aș vrea
ca înspre
soare
să îmi întind
aripă

cu fruntea-nfierbântată
să-mi răcoresc
o clipă
destinul
fără vlagă
căzut
din zări
prea crud

arunc
tristeţe-n ceruri
pe-o coardă
de vioară
s-alunge
fumul sumbru
al zilelor
nefaste

mă-mbarc
în tinereţe
și chem iluzii
caste
când îngeri
sau satane
vin trupul
să mi-l ceară

credeam că sus
pe o creangă
voi sta
o veşnicie
ca-n nopţile
de vară
cu vise-n luna
plină

am tot sperat
ca drumul
din umbră
spre lumină
în pragul
dimineţii
mereu
să mă învie

acum
când scriu poeme
cu gând
spre viitor
știu că sunt
doar o frunză
îngălbenesc
şi mor…

cântec de poet

se stinge portocala
în umbra ei
încet
coboară-n lungi ecouri
un cântec
de poet

„opriţi din ore timpul
tăiaţi-l
în felii
din ani şi luni decenii
din noapte
şi din zi

săpaţi în munte ziduri
croiţi din pietre
drum
pentru copilul vremii
şi-un alt copil
acum
nici peste oceane
n-am încetat
să cânt
tăcutele-mi poeme
s-au risipit
în vânt

am descifrat în graiul
în care-atât
am plâns
amarul sau frumosul
din jur cu grijă
strâns

astăzi m-aștern în versuri
lumină
sau mister
și-n drumul meu prin timpuri
din nou
iubire cer”

Din vol. Frumosului deschisă poartă, (Ed. Vatra veche 2023)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *