„Există o singură formă de deghizare, suţine Rafael, cea mai comodă, cu care să-i înşeli, dar să-i şi respecţi pe cei din jur: cea de-a te înfăţişa dinaintea lor cu o distorsiune. Cu un handicap. Ca şi cum ai avea un handicap. Nu e vorba de cel fizic, să sperăm, temporar.” („Efectul Calogari”, Dora Pavel, Polirom, 2025)
Dorei Pavel îi iese, în „Efectul Caligari”, printr-o structură bine controlată, un incitant şi reuşit text expresionist, cu accente gotice, care, prin distorsiune, produce efectul de balans continuu între realitate şi irealitate. Irealitate ce este mereu mai convingătoare. Ceea ce face, de altfel, şi filmul din care e inspirat titlul volumului, „Cabinetul doctorului Caligari”.
Efectul expresionist este creat prin elemente de spaţialitate, descrise minuţios în deformarea lor, dar şi prin percepţii vizuale fragmentate, translatate. De exemplu, interioarele instanţei sunt descrise ca pe un cadru fals îmbietor, holurile sunt deformate, în formă de U, pereţii înalţi subţiază siluetele umane, lumina este palidă etc. Un cadru vizual perfect expresionist, în acord cu starea subiectivă a personajului, care urmează să simuleze în faţa instanţei de judecată un delir neuropsihic.
Textul are şi o puternică amprentă de scriitură feminină, caracterizată de tendinţe maximaliste şi analitice, care de cele mai multe ori se regăsesc, la nivel relaţional, mai degrabă în registrul feminin.
Relaţia dintre Rafael şi Sandra este ambiguă, bazată mai mult pe un schimb de mesaje şi apeluri, în care Sandra e maximalistă – scrie ea şi pentru el -, dar și defensivă, mereu în încercarea de a pătrunde în universul lui şi de a-i arăta că poate avea încredere în ea. El, Rafael, e distant, minimalist, își ascunde abil sentimentele şi se învăluie într-un mister cu care crede că o ţine aproape pe Sandra. Atitudinea lui este parte din credinţa sa că “e mai comod să se prezinte lumii printr-o distorsiune”. La rândul ei, Sandra are însă o intuiție extraordinară și, deși nu știe mai nimic despre Rafael, bănuiește corect multe lucruri despre el.
Sandra:
„Poate acum, citind acest prim mesaj, să mă şi auzi alintându-mă, aşa cum fac ori de câte ori te chem la telefon şi încerc să-mi motivez noul apel printr-o falsă tânguire, doar pentru a-mi masca nesăbuinţa de a reveni, fără să am neapărat şi o explicaţie anume pentru ceea ce fac, sperând, cred, cu disperare, să te impresionez cumva, neştiind cum (…) – simt asta sub toată politeţea ta şi în ciuda ei, îţi trecuse demult orice chef de a mai face confesiuni.”
Rafael/Raul:
„25 august, astă seară, la o oră magică
Pe lângă alte reverii, știu că iubesc o carte
dacă doresc ca iubirea pentru acea carte să
o împartășesc cu o anume persoană. Îmi asum
imprudenţa.
Mulțumesc dacă vei accepta acest lucru.
Raul. R”
Dar dincolo de efectul estetic, de factură expresionistă, textul Dorei Pavel pune în discuţie tema largului spectru de boli psihice, care se diagnostichează în contemporaneitate, odată cu rafinarea disciplinei medicale a psihiatriei. Aproape orice trăsătură de personalitate fiind în prezent sub lupa minuţioasă a psihiatrului.
Toate personajele Dorei Pavel, de altfel autonome, se învârt în jurul unor traume din copilărie, care la vârsta adultă se transformă într-o serie de destine aplecate spre o interioritate de tip abisal. Totuşi, atmosfera aparentă a traumelor, la fel ca în „Cabinetul doctorului Caligari”, este depăşită de efectul estetic produs de text.
Fără să o spună explicit, psihoterapeutul lui Rafael sugerează, din experienţa cu pacienţii săi, că foarte multe persoane ajung să aibă un diagnostic psihiatric, dacă sunt investigate. Pe de altă parte, este prezentă și ideea recurentă conform căreia psihologul ajunge să fie manipulat de pacient și că cei doi ar putea oricând să facă schimb de locuri şi roluri.
Într-o atmosferă medicală, în care pare că pacienţii au nevoie de suport, nu lipseşte nici ideea că între nebunie și actul creator este mereu o linie fină. Rafael, de exemplu, care are şi obiceiul de a scrie, are temerea că odată publicat un text, el nu mai aparţine scriitorului şi că, în plus, orice lectură prespune o distorsionare care poate chiar anula intenţiile autorului.
Deşi se învârte destul de mult în zona psihologiei și a traumelor din copilărie ale personajelor, textul depăşeşte psihologicul şi patologicul, producând ceea ce se numeşte “efectul Caligari”, constând în realităţi deformate de propria interioritate, în ambiguizarea relaţiilor dintre personaje, dar şi într-o pânză de păianjen în care sunt prinse clivajele propriului sine.
