,,Le dăruiesc emoții, adică tot ce mai sunt”

Deloc întâmplător, îmi încep analiza literară cu o matematică simplă: 9 capitole, 152 de poeme, tot atâtea forme de trăire și de ardere de tot interioară: ,,Sunt o torță.” (p.101). Acesta este structura celui mai recent volum al lui Carmen Secere, Insula apostaților, ,,Mecanică ondulatorie” (p.96) concepută ,,într-un stil fantezist” (p.168), în care poeta însăși, conștientă de propria-i feminitate flamboaiantă și de explozivu-i potențial creator (,,Privesc dincolo.” -p.80), își face niște ,,calcule” minuțioase, nu atât în spiritul exact al ecuațiilor cu două sau trei necunoscute, al teoremelor, logicii sau al regulii de trei simple (ca să mă rezum doar la câteva elementele bazice ce țin de tărâmul încifrat al cifrelor), cât al unei ,,matematici” atipice, oximoronice, decarteziene, pe versuri tocmită (,,Aplic formula veche. Totul este egal cu x, unde x e iluzia siguranței.” -p.70; ,,în locul de la geam matematicienii îmi ridică nebunia la putere.”, ,,îmi plac numerele iraționale și algebra abstractă a lui dedekind.” -p.106; ,,întotdeauna zero este primordial/și multiplul oricărui număr” -p.142; ,,acum stau închisă între patru pereți și fac împărțiri exacte” -p.176), în care tocmai raționalul, logica, spiritul analitic, rigoarea și demonstrația sunt lăsate deoparte și în care binecunoscutul Quot errat demonstrandum este înlocuit de Ecce homo (nu neapărat biblic – ,,pe frunte îmi pun cununa/din lână” -p.131; ,,te lepezi de lume/mă lepăd” -p.152), cât, mai degrabă, dovadă a unei certitudini existențiale). 

Căci aceasta și este Insula apostaților, ,,Catharsis!” (p.100), ,,foraj” în psihismul de mare adâncime, o traducere în fapt, lipsită de tabuuri și de prejudecăți, a lui Iată omul, mai corect spus Iat-o pe Carmen în adevărata-i splendoare creatoare, o poetă-femeie greu de ,,prins” în tipare de lectură și de scriitură ,,canonică”, o poetă-π (dovadă fiind și ,,cealaltă Carmen”, ,,virgula” de după numărul irational care ,,pândește” ludică de după colț (,,Cealaltă Carmen te strigă.”-p.34; ,,Cealaltă Carmen înalță un zmeu./Mă păcălesc singură.” -p.56; ,,Carmen contra Carmen este un război necesar. Singură/împotriva mea, plătesc izbânda cu prețul sângelui.” -p.81; ,,Sunt cealaltă.” -p.84; ,,Cealaltă Carmen pleacă./Pământul rămâne la locul lui.” -p.96; ,,iraționalul face diferența pentru că ascunde radicali/și întotdeauna apare un zero în preajma stării de a fi.”-p.106), modalitate abilă prin care se sustrage sieși, duce în derută prin necantonare într-o identitate fermă, ,,cuminte”, neproblematizantă, ușor de trasat și de tranșat), rebelă și iconoclastă (atribute avangardiste), care transpune în act liric, cu accente aforistic-filosofice și cugetări sapiențiale de mare forță noocratică pe-alocuri (,,Lângă un râu, degeaba/ai cana în mână, dacă ești acolo doar pentru a privi.”-p.33; ,,Calc dunga roșie. La un moment dat, totul devine tot.” -p.57; ,,Ceea ce înțeleg nu există.” -p.58; ,,Să fii fericit înseamnă să fugi/din tine.” -p.66; ,,Întotdeauna e/nevoie de celălalt pentru a plânge pe rând.” -p.70; ,,Totul e iubire, dar nu tot este inimă.” -p.75; ,,Nimic nu e întâmplător în uitare”, ,,Intrăm în beznă din instinct. Ardem focuri, poate ne vede, totuși, cineva.” -p.98; ,,N-am trăit niciodată.”-p.100; ,,În paharul gol visează mulți înecați.” -p.105; ,,sunt aici fără să fiu.” -p.107; ,,unii întind poduri alții capcane” -p.125; ,,anumite granițe nu se trec nici măcar în gând” -p.152; ,,nimeni nu învinge un om/care nu se teme de moarte” -p.154; ,,e ușor să controlezi cee ce nu ai”-p.162), tribulațiile sufletești ale femeii-poet care refuză captivitatea, dogmatismul, supunerea la normă și resemnarea în Labirint, laolaltă cu prizonieratul în Matrice. Carmen Secere, expertă ,,în arta îndoielii” (p.102), cea care ,,fracturează” pe-alocuri logica (în litera și în spiritul iubirii imaginată de Philip Roth care, la rându-i, fracturează din punct de vedere afectiv, și pe care-l citează undeva), nu poate fi citită și înțeleasă-n profunzime dacă există prejudecăți de lectură: ,,Halucinații și lifturi urcând pe interzis.” (p.74); ,,Disociere și un plan de evacuare.” (p.76), ,,Rezolv problemele, creând alte probleme.” (p.79); ,,În haos văd numai simetrii.” (p.90); ,,O zi din viața mea este un carusel de trăiri./Rigiditate. Distorsiuni. Idealizare.”, ,,Uneori am sentimentul că nu exist și pentru asta exersez toleranța la suferință.”, ,,Eu cu mine: un tipar de atașament dezorganizat, o terapie/unu la unu.”, ,,Frica de un abandon imaginar. Dopamină. Discociere.”-p.99; ,,schimb ordinea lucrurilor după soare” -p.117; ,,îmi răstorn viața/viața mă întoarce și ea în toate despărțirile/unde mă caut ca o nebună” -p.135; ,,m-am săturat de vast și de concret” -p.136; ,,sunt pregătită să înfrunt lumea” -p.147; ,,atât neînțeles atâta dezordine și câtă încremenire/în singurătatea mea bipolară”-p.165); ,,caut oameni neînfrânți de frică/oameni care au de spus mai mult decât spun/Oameni care fac exerciții de contopire cu alți oameni/până devin unul sau se fac bucăți” (p.176).

O privire iscoditoare, familiarizată cu miraculoasele și nebănuitele sensuri și semnificații profunde ale corolei-cuvânt, dar și deschisă la experiment, inovație și ludic, la jocul dintre aparență și esență, dintre suprafață și profunzime, dintre concret și abstract, dintre sensurile proprii și cele figurate (și aici Carmen Secere le stăpânește pe toate cu o rarisimă capacitate verbioasă ridicată la rang de artă (,,(…) calabalâc și schița nebuniei universale.”-p.82) și cu o obstinantă nerenunțare la copilul interior din ea care o păstrează în permanență curioasă și conectată la jocul de-a v-ați ascunselea, deopotrivă cu sinele și cuvintele), poate observa cu ușurință, de pildă, că între primul vers al primului poem (,,Vom fi nevoiți să alergăm și să ne căutăm cu/mâinile-p.7) și ultimul vers al poemului care închide volumul (,,uneori simt nevoia să plâng/și plâng -p.176) se țese o ,,acoladă” sentimentală și o determinare de bun augur, în care Iubirea și vulnerabilitatea (însușiri ale curajului de a fi) acționează ca un ,,far” călăuzitor pe mai de fiecare dată agitata și plina de neprevăzut, dar splendida și, în același timp, dulce-tumultuoasa amară Mare numită Viață. 

Între Blank, volumul predecesor cu mare succes la cei care aspiră la depășirea simplei condiții de cititori de duzină, și Insula apostaților există aceeași problemă de situare și de (auto)expunere ce invită la aflarea unor chintesențiale răspunsuri la dileme existențiale: Carmen Secere, femeia-,,Borderline” (p.27), ,,neokantiană” (,,Și toată sarea din mine.” -idem), dar și ,,neosocratică” (,,Nu știu nimic cu certitudine, nici măcar pe mine nu mă știu”.-p.33; ,,De fapt, ce știm cu adevărat?” -p.56), este în centrul propriilor sale experiențe de viață (din nou, Iată omul în superba-i umanitate fragilă), scriitura sa fiind o depliere simbolică ,,în afară”, o modalitate subtilă de (auto)cunoaștere, dar și ,,breșă” în Zid, interpretabil ca neaderență la înregimentări și mentalități poetice depășit-retrograde (libertatea fiind condiția esențială a creației, dar și lecție a demnității) și ca evaziune dintr-o/eliberare de o lume absurdă și din (a)realul ,,real” devenit contondent și neofertant deopotrivă, ce pare să-și fi epuizat resursele de fericire și de vitalitate. 

Insula apostaților este, pe lângă aspirația spre zbor și imaginație, strigăt de disperare la adresa perisabilității ființei umane (din nou, Iată omul) și, de ce nu, un cumul de emoții (în absența cărora creația nu-și are rostul) marcă înregistrată Carmen Secere. 

Lucru știut, apostazia înseamnă reunuțare la o anumită credință religioasă, renegare a unei doctrine sau concepții, revoltă, zaveră, răzvrătire împotriva stăpânirii. La fel, apostatul este persoana care și-a schimbat convingerile anterioare, răsculatul, răzvrătitul, rebelul, renegatul, revoltatul, iconoclastul, nihilistul, avangardistul. Apostazie și apostat, ambele se regăsesc din plin în Insula apostaților a lui Carmen Secere, dar nu în sens de ,,boicot” religios, asemenea împăratului Iulian Apostatul din vechime, cel care, în timpul domniei sale, a încercat să readucă Imperiul Roman de la creștinism la păgânism, prin redeschiderea templelor păgâne (dimpotrivă, la Carmen Secere există dese referiri la parabolele biblice, în care nu aderența la dogmă contează (triada/treimea devenită monadă: ,,Îmi botez durerea. În numele tatălui.” -p.38 sau ,,La capătul podului un lepros țipă cu mâinile pline de sânge:/Femeie, iată inima ta!”-p.39), ci impactul și semnificația logosului divin, ,,balsam” pentru personajul feminin aflat la ananghie -,,balamucul” și terifianta ,,aripa femeilor, pavilion C” (p.76) (,,Fac avioane de hârtie. Le arunc în lume. Sunt libere./Nu se mai întorc./Un copil privește în sus și strigă: mami, uite avioane!/Mama îl mângâie: nu sunt avioane. Sunt avioanele de la balamuc.” -p.36; ,,Aici ne pierdem speranțele, deci suntem liberi. Aici suntem/ auziți pentru că oamenii te ascultă doar când ești pe moarte.” -p.70; ,,Umblăm bezmetici, singuri, neterminați, departe de soare și/tot mai aproape de pământ.” -p.75; ,,aici aripa femeilor din pavilionul C/locul de unde se schimbă/ora exactă.” -p.112), în care realitatea este ,,manipulată” și sunt ,,ascunși” de ochii ipocritei lumi pretins ,,normale” ,,indezirabilii”, outsider-ii, APOSTAȚII, cei care au îndrăznit să iasă din rând și să acceadă la Adevăr, să cunoască și să experimenteze pe cont propriu, de unde și cruzimea aducerii la același numitor comun prin intermediul blestematei ,,buline roz”, medicament anihilator de voință, ,,resetator”, care (de)formează convingeri, ,,îmblânzitor” al spiritelor rebele, inductor de delir și de halucinație (,,Camera se învârte. Ar trebui să văd lumea chiar și din cel mai îndepărtat punct.” -p.35), ,,Sevraj” (p.40), produs de sinteză dezumanizant, ce transformă omul puternic și conștient într-o degradantă entitate labilă, ușor de strunit și de manipulat (marionetă) și care, odată îngurgitat, te ,,deculpează” de la rațiune: ,,Bulina roz îmi rupe gândurile, bulina roz îmi aranjează viața.”-p.26; ,,Sunt un om bolnav de care mi-e milă. Unii chiar trebuie închiși./Să adune pietre, să învețe zborul, să aibă timp să-și ridice/o insulă.” -p.49). Și, ceea ce este revoltător, contactul dur al pacientei cu balamucul e urmare a unei ,,vini” iluzorii: ,,Atunci m-au prins furând casa unui melc, apoi m-au închis/pentru că mă bântuiau o insulă/și albul din tine.” (p.24); ,,Sunt condamnată pentru ceea ce sunt. Inutil. Hazardat. Lamentabil.” (p.33); ,,(…) aici vina se tratează cu bulina roz.” (p.115).

În ceea ce o privește pe Carmen Secere, femeia ,,flămândă și tulbure” (p.60), care practică o veritabilă poetică a transparenței, scriitura sa este apostazie, reacție antimimetică: ,,Mă gândesc la mimetism ca la un mod de viață.” (p.48).

Structurată pe 9 capitole, tot atâtea pendulări febrile de la extaz (reprezentat de Iubirea cu majuscule) la agonie sau descensus ad inferos, coborâri în infern ((Noaptea ne va găsi sub vulturi și ne vom preface că despărțim apele), (Această fetiță doarme sub o salcie roșie), (Recunosc liniștea după cearșaful din geam), (Uneori libertatea înseamnă un ac de cravată), (Zidari cu normă întreagă îmi renovează cutele inimii), (Căpitanul cook îmi cartografiază zona de coastă), (Lumea mea e atât de largă încât încape între patru pereți), (O trestie de mare despică bucureștiul), (Mai multe ziduri decât ferestre)), Insula apostaților e un loc al penitenței și al supliciului, un ,,memorial” al durerii și al suferinței, unde ,,stăpâni”-,,maeștrii” de ceremonii sunt gardienii și femeile în alb, executanți tăcuți ai unui sinistru ritual al exterminării, al punerii pe ,,tușă” a curajoșilor care refuză și situează sub semnul îndoielii tot ce le-a fost livrat prin șabloane rigide, educație discutabilă, îndoctrinare, pseudo lecții de viață sau viclene derogări de la Adevăr. 

Departe de a fi un teritoriu luxuriant-exotic ce îndeamnă la explorare, descoperire, cartografiere și reverii sau la opulente descinderi în natură ale high-lifelui predispus la a-și satisface cele mai costisitoare mofturi în materie de paradisuri tropical-acvatice, Insula apostaților a lui Carmen Secere nu desparte apele în sensul ,,triumfului” teluricului asupra acvaticului (ce iese de sub ape, dar și nevăzutul) și al îmbinării armonioase a elementelor (Pământ-Apă), al tranșării din punct de vedere etic (,,ne vom preface/ că despărțim apele.” -p.7 -simulacrul, contrafacerea, disimularea, mistificarea), nici nu glorifică virtuțile lui homo explorans, ci e spațiu blestemat (în genul celor ale lui Max Blecher), exil interior, plonjare în natura psihic-labirintică a omului-insulă ce experimentează profund drama singurătății (condiția apostatului e ,,Însingurare”, ,,De singurătate nu se fuge.” -p.47), aici alimentată de un topos de tip penitenciar și de (rele) tratamente care reduc la absurd (în ton cu ,,matematica” oximoronică amintită) blajina ființă umană. E un loc al dezumanizării, al descentrării, în care Axis Mundi e înlocuit brutal cu Abisul: ,,Și cât de adânc este adâncul?”(p.8); ,,În adâncul meu nu văd clar. Doar niște sfori care atârnă în/memoria căderilor.” (p.66). 

În alt sens, Insula apostaților, ce poate fi numită, la fel de bine, Patimile după Carmen, e o parabolă amară a condiției dramatice a creatorului, marginal și marginalizat, neînțeles și nereceptat la adevărata-i valoare de un public ignorant (,,eram singura care îi/stătea împotrivă (…)” -p.15; ,,Mă rotesc. Am un comportament criptic. Arăt ca o frunză.” -p.48), dar și ilustrare a ,,triadei” apă-insulă-femeie, mister, enigmă, emancipare, joc al seducției prin care ,,apostata” (citește poeta ,,altfel”) Carmen Secere își conduce și susține ,,politica” refuzului: refuzul dejavăzutului, refuzul dejaspusului, refuzul dejacunoscutului, refuzul dejasimțitului (abundența de stări contradictorii legitimează un personaj ,,viu”, ce refuză resemnarea). Insula apostaților mai este și fuga de realitatea sumbră a Pavilionului C (unde ieșitul din minți e la ordinea zilei: ,,Îmi pierd mințile, doar îmi pierd mințile!” -p.105), lecție de supraviețuire, în care operațiunea prin care pacienta (iată, o calitate nedorită de niciun om sănătos) devine ,,o alta” se face prin forță, brutal, asemenea unei siluiri, și nu prin revelații. Cum evadarea fizică din acest univers concentraționar este imposibilă, ceea ce îi rămâne femeii captive este refugiul în amintiri (,,Am nevoie de amintiri. În amintire pot iubi mai mult.” -p.29), în Iubire, în zbor (icaric), în vis (,,dorm numai pentru a visa.”-p.33; ,,Vis-adevăr, adevăr-vis.”-p.34; ,,O mamă trece desculță prin flăcări, cu copilul în brațe./Așa am visat.” -p.58; ,,Azi-noapte iar am visat flăcări și o femeie desculță./Când m-am trezit mirosea a pene arse.” -p.59: ,,Este greu să înțelegi insula, dacă n-ai visat niciodată o femeie/în flăcări.” -p.69; ,,Pe tavan am harta fiecărui vis care m-a înghițit/de vie.” -p.104; ,,cândva eram o mare amatoare de visuri/acum îmi e mereu frică/de înălțare/de eșec/de abandon/de viață/de întuneric/de oameni/de moarte/și-aș putea să continui așa până la delir/totul devine o risipă a inimii spre nicăieri” -p.172; ,,era frig în vis ca-ntr-o iarnă nucleară”-p.173; ,,Nu-mi intrați în vis” -p.174) și în imaginar, care permit ,,bizareriilor carmeniene” să funcționeze ca ,,antidot” de tip ,,irealitate imediată” la o lume care destabilizează profund și ireversibil mintea și o azvârle în neant. E un joc al paradoxurilor, ieșire de ,,urgență”, prin care Carmen Secere își recuperează, fie și vremelnic, ,,largul” (atitudine anticlaustrantă: ,,Aș pleca în larg, să număr valurile și tot ce n-a fost. Apoi să/plutesc în derivă spre tot ce-ar fi putut să fie.” -p.35), dorința umană, legitimă, de a fi din nou în largul ființei sale (vezi aici și fascinația exercitată de mare), fiindcă, nu-i așa, adevărata insulă, la fel ca și Lumina-scânteie divină, se află în interiorul poetei. 

Iată de ce, chiar și sub auspiciile represivului abrutizant reprezentat de ,,balamuc” (unde ,,deconectarea” de ,,priza” realului se face prin anihilarea voinței și conștiinței), Insula apostaților (care o INDIVIDUALIZEAZĂ și mai mult pe Carmen Secere, insula fiind o metaforă a creației, cea care conferă Sens: ,,Ce să fac eu într-o lume fără insule” -p.29) e întoarcere ,,acasă”, conexiune cu Sinele Înalt. Ceea ce construiește cu adevărat Carmen Secere nu este o insulă a lui Euthanasius, ci o insulă cerească, a introspecției (,,E ora introspecției și a îngerilor păzitori.” -p.20), eleată, în acord cu femeia-insulă care este, solitară, dar niciodată pe de-a-ntregul singură (poeta se are pe sine candidă, pură, înger păzitor, ,,lăută” și ,,intactă” prin scrisul purificator).

Dincolo de a fi un text de o foarte bună calitate, Insula apostaților este și ,,pretext” pentru Carmen Secere de a sonda în profunzimea cuvântului, de unde imaginile și asocierile de mare efect imagistic: ,,Cred în iluzii.” (p.66). Însă poeta, ,,insulara” Carmen Secere (o femeie în alb, dar și în negru, ,,altfel”), nu face totuși opinie separată de restul lumii, structural, fizic aparținând acesteia (,,E liniștitor să fii ca toți ceilalți” -p.22), dar spiritual o transcende (nevoia de lumină o recomandă drept homo luminosus). 

Camera carcerală din aripa pavilionului C (ironic, o ,,aripă” ce interzice și suprimă zborul), albă până la delir, își conține modalitatea aparentă de fugă, geamul, fereastra, însă, vai, e una cu gratii (parte din ,,arsenalul” supliciului, ca și patul de fier sau bila de fier (,,Pe hol se rostogolește o bilă”-p.92), echivalentul picăturii chinezești, pe care pacienta o aude des rostogolindu-se sinistru și rău prevestitor pe podea), limitativă, obstrucționistă, uneori de tip blank (fereastră întunecată), prin care doar imaginarul poate evada. E un simbol obsesiv în Insula apostaților, la fel și sintagma ,,în locul de la geam” (în fapt, un loc fără de loc, utopic), topos în care, palpabil, nu se întâmplă cu adevărat nimic și în care cei internați acolo sunt tratați ca niște obiecte, parte din realitatea de tip bricolaj , ,,babilonie” suprarealistă, apologie a Nimicului: ,,Deschid primul sertar:/scoici, ațe, mărgele, fotografii din care n-am plecat, o lentilă,/ un plic fără expeditor, ace pentru mașina de cusut, un colț/de ancoră, bandaje dintr-o poveste cu zmei, săculețul cu sare/amară, un fulg negru, brățări oxidate, o geană, rețete de pe/vremea când fluieram prin lume și pofta de viață se numea/exces de adrenalină, mușețel, agrafe, cântarul sovietic, un/poem început când vorbeam cu tăcerea, două clape de pian,/ciobul pentru eclipsă, măseaua de minte, cârligul marelui/pescar, o cheie și bucata de pânză dintr-un înger.” (p.68); ,,Deschid al doilea sertar:/ierbarul, o piatră neagră, eșarfa cu motive, cleștele din metal,/sticluța cu iod, creioane colorate, două petale, mănuși de/cauciuc, nasturi vechi, un bec ars, șuruburi, lumânări de/aprins mai târziu, tocul pantofului galben, agenda cu numere/impare, brelocul <<always by your side>> fără chei, harta de/răzuit întreaga lume, o hârtie mototolită, pe care scrie <<what/happens in Vegas>>, șosetele Harry Potter, elefantul de argint,/un loz, o bucată dintr-un meteorit/și blistere cu bulina roz.” (p.86). 

,,Vom fi nevoiți (…)”, așa debutează Insula apostaților, cu pluralul ființial, cu nevoința, cu adaptarea (de nevoie) la o stare de lucruri neconformă tocmai pentru a supraviețui. E acel ,,noi” rememorat abundent care ajută la păstrarea cât de cât nealterată a lucidității, devenită ,,inamicul” public numărul unu al anihilatoarei de elan vital ,,buline roz”. Prin rememorarea lui ,,noi”, o veritabilă declarație de dragoste (Iubirea, în absența căreia nu se coagulează nimic), pacienta lucrează cu/scoate la lumină ascunsul din propria-i ,,insulă” și-l modelează, fiind ,,ezoterică” la vedere (deși e acolo, sub ochii noștri, ascunsul nu e totuși evident, el este și, în același timp, nu este, de unde jocul cu aparențele și esențele, cu suprafețele și profunzimile). Apelul la ,,noi”, dincolo de șansa păstrării unui dram de luciditate în cazul pacientei din Pavilionul C, demantelează ,,insularismul” (citește egocentrismul), îl pune între paranteze pe ,,eu”. De aici căutarea ,,orbească”, pe pipăite, cu mâînile, in absentia, a ,,celuilalt”. Păstrarea într-o stare proactivă, ,,Vom săpa”, ,,Vom strânge”, ,,vom acoperi”, ,,vom învăța” (p.7), dincolo de ,,utilitarism” și de plasare într-un timp incert, de replică dată monotoniei insinua(n)te prin ingerarea destabilizatoarei ,,buline roz”, ,,împărțire” la doi (din nou ,,matematica” oximoronică), dincolo de urzire de planuri împreună (acel ,,împreună” soteriologic) în vederea construirii unei ,,insule” personale de pace, armonie și echilibru, sinonime cu trăitul în Adevăr (,,Pe insulă nu există timp. Doar miracole. Precum acela de a fi tu.” -p.8), încrederea în salvare, în viitorul izbăvitor, în faptul că lecția penitenței și a supliciului se va sfârși cândva. Și mai e ceva ce ține de izbăvirea pacientei: apelul la ,,primordialitatea” ab initio, identificarea cu Natura, devenind una cu ea, combinarea regnurilor și speciilor: ,,(…) Regresie la cauză./Mă arunc în ocean. Oceanul mă înghite. Sunt oceanul./Zbor ca un pește. Peștele se zbate. Sunt peștele./Nu am rădăcini. Caut lumina. Sunt o algă.” (p.29)

La Carmen Secere, femeia ,,Tic-tac.” (p.29), imprevizibilă, ,,amorsată”, cu ,,explozie” întârziată, creatoare de ,,Calambururi și fragilități.” (p.66), nu există garanții că ceea ce se întâmplă e în ,,realitatea” poetică sau în visele pacientei, mai de fiecare dată cu repetiție, de coșmar (femeia în flăcări care revine obsesiv), iar binele și răul coexistă. Ambiguitatea (,,Ambiguitate. Discordanță. Inadecvare.” -p.49; ,,În fiecare zi trăiesc pe sărite și pierd înțelesul din înțeles./Prezentul e ambiguu. Îl înghit, întotdeauna, cu bulina roz.”-p.105) e cultivată de prezența lui ,,Cândva”, ,,Odată” (,,Odată, aici strângeam perle (…)” -p.16), ,,ca și cum”, ,,Atunci”, ,,Într-un timp îndepărtat”, imposibil de identificat și cartografiat în timp și spațiu (timp și spațiu imemoriale). 

,,Bizarerii carmeniene din laboratorul de abstractizări” (p.21) (,,Măsor nemăsurabilul, tai colțul drept și înroșesc semnul de /bună purtare. -p.10; ,,Un zgomot îmi întoarce vorba.”, ,,Nu ești al meu mai mult decât sunt eu/a ta.” -p.12; ,,Întind mâîinile. Mâinile mele nu sunt aici./Împodobesc brazi pe o insulă.”-p.13; ,,Cândva, puneam nisip în clepsidră și îmblânzeam labirinturi./Cândva, am crescut aripi viermilor care m-au uitat,/apoi m-au iubit.”, ,,Spăl urmele nopții.” -p.14; ,,Piticii din mintea mea construiesc puști.” -p.45), numite, conștientizate și enunțate de însăși poeta (căreia nu-i plac platitudinile, locurile comune, ci mișcarea (,,Cobor, urc, cobor, urc iar. Hartă după hartă, după hartă.”-p.10) și vioiciunea minții) sunt, în fapt, neraportare la convenții, antidogmatism, ,,viziuni dreptunghiulare” (p.8), unde până și dorurile sunt atipice: ,,Mi-e dor de umbră. Câteodată și de rănile de care mă dor.”; ,,Tragediile mele nu au deznodământ. Totul ustură. Totul e sare./Ignor convențiile. Creez viziuni dreptunghiulare despre ceea/ce este și, totodată, nu este.” (idem). 

Prin ,,contaminare” de sens e poeta-apostată, poeta ,,pontifex” (p.21) care-și făurește singură ,,religia” proprie despre lume și viață sau ,,apostolatul”, care simte, consimte și înregistrează, care nu se teme să fie, știut fiind faptul că și greșelile sunt utili pași de drum care contează.

Din Insula apostaților, o insulă a (con)damnaților, lipsește aventura în sensul clasic al termenului, așa cum o regăsim, de pildă, în Insula misterioasă a lui Jules Verne. Totuși, dacă e să vorbim de aventură la Carmen Secere, aceasta e de găsit în însuși actul scriiturii, în felul în care personajul său feminin captiv se folosește cu disperare de aventura rememorării, a imaginării zborului ca unică modalitate eficientă de a contracara ravagiile emoțional-neuronale pe care le face bulina roz: ,,Mintea e un roller coaster în care se învârt/ fotografii, litere mari, creta, mărul, cioburi, melci, insula”. (p.23)

,,Dați-mi un punct de sprijin și voi răsturna Pământul”, spunea odinioară Arhimede, gândind despre aceasta că punctul are valențe cosmotic-organizatorice, că e un ,,start up”, că, din punct de vedere metaforic, o forță mică poate genera efecte colosale nebănuite. La Carmen Secere lucrurile se petrec dimpotrivă: punctul e reflexul mișcării browniene, e haos, reducere la absurd, punere la punct, reducție, regresie (până la starea de increat -evoluție/geneză ,,inversă”, în ,,contrapunct” și în contratimp), pierdere (inclusiv a sinelui), derivă, disoluție, aneantizare, dispariție, eșuare în larg, risipire, ,,boom”, retragere, absorbție, anulare, zoom out, condensare, vacuum, gaură neagră, totul datorită existenței balamucului și a bulinei roz: ,,Șterg ultimul punct.” (p.40).

 Carmen Secere, o minte iscoditoare, cea care are vocația risipirii (,,Mă risipesc în toți oamenii. -p.10), e creatoare de Spațiu de Iubire, Iubirea care unicizează, singularizează, ,,insularizează, la fel și creația în genere. Coborârile personajului său feminin care experimentează universul concentraționar al ,,balamucului”, din fericire, nu sunt doar descensus ad inferos, ci și oscilații de tip cardio, sentimentale, de la inimă la inimă, operații pe cord deschis: ,,La noapte voi face noduri duble, să pot coborî până în inima/din inimă.” (p.10) 

Există mai multe paliere de forță (,,fire” roșii de legătură) cu ajutorul cărora Carmen Secere își structurează abil Insula apostaților, cel mai importante (cu exemple edificatoare din text), fiind:

1.Poeta/femeia apostată: ,,E complicat cu mine. Port numai lucruri vechi.” (p.22); ,,Fug de realitate.” (p.23); ,,Am nevoie de două vieți. Să fiu aici și să trăiesc pe insulă./Câte ceva mereu îmi lipsește./Existența mea a fost o nesfârșită disperare de a mă ridica./O tragedie blondă cu ochi mari și cu alunițe dezarmante./M-am născut sub un semn de foc. Am crescut ca o dorință vie (…)/ Mă chinui să par curajoasă./Păcatul meu cel mai mare e frica.” (p.23); ,,Fiecare cu ciudățeniile lui.” (p.25); ,,Nimeni nu a fost înăuntrul meu” (p.26); ,,Câte nebunii ai făcut în ultima vreme și de câte ori ai rămas/în vis?” (p.27); ,,Sângele meu se revoltă, carnea mă doare.” (p.35); ,,Am numai răspunsuri inexacte (…)” (p.38) ; ,,Sunt obsedată de ceasuri. La fiecare îndoială pierd șaizeci de secunde./Fac repetiții./Trag linii drepte./N-am suficiente bandaje pentru a trăi.” (p.43); ,,Nu omit niciun detaliu. Asta îmi tulbură lumea. Conflictul/este inevitabil.” (p.56); 

2.Identitatea: ,,Sunt un detaliu” (p.8); ,,Sunt un model defect.” (p.26); ,,Sunt impulsivă în/autodistrugere, ca sexul întâmplător.” (p.29); ,,Sunt oglinda oglinzii./O consecință.” (p.30); ,,Sunt o formă de viață care se gândește/la propria stingere.” (p.34); ,,Sunt la fel de vinovată ca femeile în alb.” (p.44); ,,Nu călca pe pământ/Femeie fără nume./Ești o insulă./O insulă.” (p.56); ,,Sufăr de nictofobie.” (p.76); ,,Sunt neputință, regret și înverșunare, ca o campioană la/patinaj artistic, cu picioarele proaspăt amputate.” (p.78); ,,Sunt o colecție de ticuri.” (p.79); ,,uneori mă identific cu un punct/alteori cu o linie dreaptă “(p.130); ,,sunt dar nu sunt precum gândul” (p.139); ,,sunt o banalitate într-o rotire completă” (p.143); ,,sunt ceea ce risipesc/ești ceea ce risipești” (p.155); ,,sunt o femeie tămăduită” (p.165);

3.Gardienii: ,,gardienii care/păzesc porțile, fără să aibă habar că pe insulă se ajunge/doar zburând.” (p.9); ,,Gardienii poartă mănuși termoizolante” (p.17); ,,Gardienii joacă șah.” (p.18); ,,Primul gardian încuie ușa. Al doilea vrea să ucidă tot ce visez.” (p.22); ,,Gardienii încuie ușa și habar n-am dacă sunt înăuntru sau am/rămas afară.” (p.33); ,,Gardienii se închid în spatele/porților. Femeile în alb își leagă eșarfele și pleacă.” (p.36); ,,Gardienii lipsesc.” (p.37); ,,Gardienii îmi strâng/brățările.” (p.38); ,,Gardienii bat cerul în cuie. Femeile în alb ung stelele.” (p.41); ,,Gardienii dau/alarma.” (p.44); ,,Gardienii păzesc lumea.” (p.46); ,,Gardienii verifică ușile.” (p.47); ,,Gardienii stau în umbră.”, ,,Gardienii cheamă femeile în alb. Femeile în alb deschid fereastra.” (p.48); ,,Gardienii îmi vânează sunetul până la extincție.” (p.50); ,,Gardienii rulează sârmă ghimpată./Femeile în alb aduc vise în seringi.” (p.51); ,,Gardienii se chinuie să înțeleagă ideea de absolut.” (p.55);,,Gardienii sunt înlăcrimați.” (p.56); ,,Primul gardian schimbă încuietorile. Al doilea ascultă jazz.” (p.57); ,,Gardienii șterg ușa cu niște uriași ochi deschiși. Femeile în alb instalează corturi pentru răniți.” (p.60); ,,Gardienii taie cărțile. Puțini reușesc să-și joace viața.” (p.61); ,,Coboară imediat, spun gardienii, în timp ce mă numără.” (p.65), ,,Gardienii îmi ating fruntea, încercând să-mi găsească un sens.” (p.69); ,,Al doilea gardian acuză: tu ești vocea din capul meu!/Primul gardian se apără: ba tu ești vocea din capul meu!” (p.73); ,,Gardienii își aranjează cravatele hermes ca un ritual pentru/iertare. Ei cheamă ambulanța, ei strâng gunoiul, ei ne păzesc/când adormim.” (p.74); ,,Gardienii încuie lacătele./Femeile în alb aduc întuneric.” (p.75); ,,Gardienii fac exerciții de înviorare. Bâtele lor par înaripate.” (p.76); ,,Gardienii aduc extinctorul.” (p.79); ,,Gardienii împart aceeași conservă. O înghițitură unul, o înghițitură altul.” (p.80); ,,În sala de așteptare al doilea gardian agață un ceas.” (p.83); ,,Gardienii cară/scaune suprapuse.” (p.87); ,,Gardienii flutură steaguri.” (p.88); ,,Gardienii spun ceva despre un măr și despre o insulă.” (p.90); ,,Gardienii pun puncte roșii pe hărți.” (p.91); ,,Primul gardian repetă: când ieși, să-ți pui amprenta pe ceva.” (p.97); ,,Al doilea gardian își slăbește cravata. E greu să trăiești cu/nodul din gât.” (p.103); ,,gardienii mă închid în cerc.” (p.106); ,,al doilea gardian îmi păzește sufletul” (p.138);

4.Femeile în alb: ,,Femeile în alb mă învață cum să trăiesc. Cineva strigă după ajutor.” (p.17); ,,Femeile în alb îmi închid zilnic fereastra, spunând că sunt un pericol pentru mine.” (p.24); ,,Femei în alb și gardieni fac exerciții de supraviețuire.” (p.25); ,,O femeie în alb aprinde lanterna. Îmi verifică ochii. Se vede/goală în ei.” (p.27); ,,Femeile în alb/încălzesc pături.” (p.29); ,,Femeile în alb își strâng părul. Gardienii își pun mănușile.” (p.36); ,,Femeile în alb mă mângâie. Gardienii vorbesc despre mine:/Această fetiță doarme sub o salcie roșie.” (p.42); ,,Femeile în alb aprind lanterna. Îmi caută ochii, nu mă găsesc.” (p.45); ,,Femeile în alb grăbesc noaptea.” (p.47); ,,Femeile în alb mă înfășoară cu panglici de foc.” (p.50); ,,Femeile în alb sparg lămpile, apoi îmi citesc dolorimetrul.” (p.55); ,,Femeile în alb apretează cămășile de forță. Gardienii repară/catarame pentru păsări.” (p.59); ,,Femeile în alb potrivesc la fix ceasul,/apoi mușcă, pe rând, din același măr.” (p.61); ,,Femeile în alb mă caută cu lanterna.” (p.66); ,,Femeile în alb desfac umbrele(le).” (p.67); ,,O femeie în alb mă îmbrățișează.” (p.70); ,,Femeile în alb îmi cer motivare, eu le dăruiesc emoții, adică tot/ce mai sunt.” (p.80); ,,Femeile în alb curăță pământul. Gardienii numără pierderile.” (p.81); ,,Femeile în alb par atât de bătrâne.” (p.83); ,,Te vei recunoaște, strigă femeile în alb./Nu totul e roz, răspund gardienii, frângându-mi inima.” (p.84); ,,Femeile în alb merg pe diagonală.” (p.90); ,,Femeile în alb îmi aduc perna veche.” (p.91); ,,femeile în alb poartă măști și spală perdelele de lacrimi.” (p.107); ,,femeile în alb mă mângâie” (p.129); ,,femeile în alb fac schimb de vieți” (p.136); ,,femeile în alb îmi tămâiază moartea” (p.148); ,,la sfârșitul zilei mi s-a părut că femeile în alb mă strigă” (p.168);

5.Balamucul, spațiu concentraționar, inospitalier, cu un imens potential inhibitor-anihilator, unde libertatea e o noțiune mai degrabă utopică, cvasirelativă, iar izolarea, absența interlocutorului, a partenerului real de dialog, sunt parte din diabolica stratagemă de exterminare: ,,Locuiesc într-o cameră cu tavanul cojit.”, ,,Nu știu de când sunt aici, dar știu de câte ori am privit/pe fereastră.” (p.9), ,,Nu am aer. Pereții cad peste mine.”, ,,Viața se consumă doar în orele de vizită.”, ,,nu am niciun vizitator”, ,,Aș face bucăți patul ăsta de fier” (p.11); ,,Ușa e încuiată. Dincolo, femeile fug.”, ,,Vorbesc singură.” (p.12), ,,În peretele vecin un șoarece caută resturi. Mă gândesc la el ca la un prieten.” (p.13), ,,Răsăritul e o impresie de viață”, ,,Coliviile ar trebui construite după mărimea zborului, dar nu oricine înțelege nevoia unei bucăți de pământ.” (p.14); ,,În camera izolată totul e transparent.” (p.17); ,,Caii aleargă bezmetici și verzi.” (p.18); ,,Lipesc urechea de pahar și paharul de zid. (p.19); ,,E zi de vizită.”, ,,Pentru a supraviețui e nevoie să-ți întorci umbra cu burta-n sus și să o gâdili.” (p.21); ,,Aici sunt tunele. Tunelele nu duc nicăieri. Doar ne protejează/de frig. Așa mi s-a spus.” (p.27); ,,Aici există doar gardieni și reguli.” (p.29); ,,Liberul arbitru rămâne o himeră. (p.33); ,,Asta numiți voi viață?” (p.36); ,,Pe gratii usuc rochii lungi, de vară.” (p.46); ,,strâmtele/pijamale cu dungi.” (p.83); ,,Siguranță nu înseamnă/gratii la fereastră.” (p.84); ,,Trăiesc pe întuneric.” (p.87); ,,Azi n-am cătușe.” (p.87); ,,Aici nimeni nu pleacă./Aici nimeni nu râde.” (p.90); ,,Mă cuprinde tristețea dacă plec/dintr-un loc în care m-am obișnuit./Primesc un număr. Devin un număr.”, ,,Nu aici, ci dincolo sunt prizonieră.” (p.97); ,,Sunt amețită. Mă sprijin de pereți. Pereții se clatină și ei.”, ,,Aici miroase puternic a boală și a somn decupat.” (p.105); ,,nu găsesc un loc în care să tremur/atât de pustie e camera mea.” (p.110); ,,izolarea mă adună și mă pierde de mine în același timp.” (p.111); ,,podeaua e gri lacătul e gri oamenii sunt gri/gri nu are opus/este zgomotul de fond al luminii ce poluează/gri rămâne întotdeauna gri” (p.111); ,,a rezista nu e pentru oricine/în singurătate e nevoie să te naști să te auzi să te vezi/să te simți să te vindeci și să te ierți/până la urmă singurătatea nici nu există/ești mereu cu tine și deși ai atâtea de spus/taci și numai când taci înțelegi că nimeni pe lumea asta/nu strigă mai tare decât tăcerea” (p.116); ,,mă strânge cămașa de forță/cu detaliu brodat” (p.120); ,,dar cel mai bine știu să îmi trăiesc fricile/de necunoscut/de înălțime de păianjeni de respingere/de moarte de mine” (p.124); ,,aici sunt un număr/aici totul e număr” (p.130); ,,toți au uitat unde sunt/nu îi învinovățesc și eu mă uit”, ,,aici mila este o boală și ca-n orice boală/zaci în toate rănile știute dar mai ales neștiute”, ,,cine ar suporta deriva în atâta nebunie?” (p.133); ,,aici e destulă oboseală/chiar și în somn se respiră greu la sfârșit/prima oară îți pierzi inima apoi e nevoie să sapi/în cimitirul din tine” (p.136); ,,la marginea patului începe prăpastia/la marginea patului nu mai am/pe nimeni” (p.137); ,,(…) cămașa asta legată la spate cu nod/seamănă perfect cu o îmbrățișare” (p.140), ,,lupt împotriva mea fără să știu până unde mă prefac/și până unde sunt bolnavă” (p.141); ,,în jurul meu e haos/nu pot să scriu și ceea nu strig ia forma nebuniei” (p.143); ,,aici doar cei vii contează/iar cei care se agață de moarte/trăiesc” (p.145); ,,aici niciodată nu e nimeni care să audă zvonuri de dragoste” (p.157); ,,aici e gol și unde este gol nu poate fi decât rece” (p.161); ,,balans nevrotic” (p.164); ,,Camera mea este o temniță și un loc de joacă, în același timp” (p.174);

7. Bulina roz: ,,Înaintea mea cineva,/sigur, a înălțat un zmeu, strigând de bucurie în timp ce orele/erau niște buline roz.” (p.9); ,,Verile netrăite se strâng în bulina roz.”(p.11); ,,Bulina roz alunecă din palmă în memorie.” (p.37); ,,Înghit bulina roz.” (p.69); ,,Acum totul e umed, iar noaptea doar efectul secundar al bulinei roz.” (p.92); ,,Diluez realitatea./Înghit bulina roz.” (p.95); ,,între două vocale țin sub limbă o bulină roz.” (p.118); ,,țin sub limbă bulina roz/(…)/o scuip” (p.124); ,,înghit o doză dublă de bulină roz” (p.133); ,,înghit bulina roz/pe hol femei în alb și gardieni aleargă/după o bilă” (p.171);

8. Geamul, fereastra: spațiu de trecere, dar, paradoxal, aici, ilustrare a proximității limitării, simbol cu o mare încărcătură ,,pedagogică”, întrucât, în situația extremă a existenței la balamuc (unde totul are o altă semnificație decât în lumea din afara perimetrului penitenciar, unde totul e privit cu alți ochi și dintr-o cu totul altă perspectivă), personajul învață cu adevărat (cum) să privească și să se privească (geamul care favorizează introspecția): ,,Știi câte sunt de învățat de la o fereastră? Lumină-întuneric, afară-înăuntru, cer-pământ, somn-veghe,/aproape-departe, bucurie-tristețe, viață-moarte/și piatra din pumn.” (p.9); ,,Cartografiez locul de la geam.” (p.10); ,,Locul de lângă fereastră e strâmt pentru ce rămâne.” (p.11); ,,Mă privesc în geam. Geamul are amprentele celei dinainte.”,  ,,În geam apare doar conturul umărului.” (p.12); ,,Îmi vorbești prin fereastra cu jaluzele orizontale.”, ,,Îmi lipesc obrazul de geam. (p.13), ,,Geamul neșters separă lumea mea de cealaltă lume.”, ,,Despart fereastra în silabe./Ce să fac eu cu atâta lumină?/Ar trebui să cresc un plămân. La geam.” (p.14), ,,Sub fereastră trec pe rând gardieni, lemuri și țestoase.” (p.16), ,,În locul liber de la geam scriu un poem despre un vis/și o marionetă bunraku.”, ,,Azi nu deschid fereastra. Sticla întunecată acoperă defectele.” (p.17), ,,cu fruntea lipită de geam” (p.18), ,,Cei închiși afară privesc printr-o fereastră. Eu văd întreaga/lume de la geam.” (p.20); ,,Locul de la geam e lipsit de sens.” (p.24); ,,Locul de la geam e ocupat/ de pinguini imperiali.” (p.25); ,,Am gratii la geam.” (p.27); ,,Trebuie să stau aproape de geam./Altfel mă rătăcesc.” (p.28); ,,Mă caut în locul de la geam.” (p.30); ,,Locul de la geam este o mlaștină în/care orice răsărit își găsește sfârșitul.” (p.34); ,,Lângă geam e o pată gălbuie.” (p.36); ,,Până și locul de la geam a îmbătrânit.” (p.37); ,,În locul de la geam cuvintele agonizează.” (p.40); ,,Am căzut prizonieră în locul de la geam.” (p.44); ,,La geam cresc mixandre din fier.” (p.45); ,,Locul de la geam e înghițit de mucegai.”, ,,Fereastra e dincolo.” (p.46); ,,Locul de la geam e lipsit de sens.” (p.47); ,,La geam se moare cel mai puțin.” (p.51); ,,În locul de la geam învingătorii nu renunță.” (p.60); ,,În locul de la geam lumina se curbează ca un rânjet.” (p.61); ,,În locul de la geam râd clovni.” (p.62); ,,În locul de la geam contemplu acrobații aeriene.” (p.63); ,,Îmi lipesc fruntea de geam./De parcă îți sunt.” (p.64); ,,Recunosc liniștea după cearșaful din geam.” (p.67); ,,În locul de la geam ard lumânări pentru cei rătăciți.” (p.75); ,,Închid fereastra./Treaba mea este să elimin obstacolele.” (p.76); ,,La geam algele roșii se aprind.” (p.77); ,,În locul de la geam niciodată nu ninge.” (p.78); ,,În locul de la geam am agățat un colac de salvare.” (p.80); ,,În locul de la geam orice moarte e glorioasă.” (p.81); ,,Întunericul înghite fereastra.” (p.83); ,,În locul de la geam miresele țes pânze.” (p.84); ,,Locul de la geam e ocupat de naufragiați.” (p.87); ,,În locul de la geam se leagănă bărci de agrement.” (p.90); ,,Locul de la geam e marcat cu săgeți.” (p.91); ,,Prea multe linii singure la fereastră.” (p.92); ,,Lipesc palmele de geam.” (98); ,,În locul de la geam o fetiță îngrijește un buchet de baloane.” (p.103); ,,în locul de la geam măscăricii execută numere de dresură” (p107); ,,în locul de la geam toți soldații păzesc un bob de nisip/și o rămășiță de femeie.” (p.110); ,,ar trebui să deschid fereastra să hrănesc melcii să car apă să/salvez planeta.” (p.111); ,,în locul de la geam se adăpostesc hobbiți și gnomi” (p.112); ,,în locul de la geam am două umbre/cealaltă e a ta” (p.117); ,,în locul de la geam se-ntorc avioanele din hârtie nakamura” (p.120); ,,în locul de la geam insularii de pe palmerstone/așază popice (p.126); ,,în locul de la geam aud muzica sferelor” (p.130); ,,în locul de la geam mirese și miri unesc planetele” (p.131); ,,în locul de la geam nu văd clar decât înăuntru” (p.133); ,,în locul de la geam rătăcesc printre pelerini” (p.138); ,,deschid fereastra înăuntru/printre gratii noaptea intră făcută bucăți” (p.139); ,,în locul de la geam a crescut/o ferigă de apă” (p.144); ,,în locul de la geam a înflorit o grădină/în care din lipsa unui rai/plimb melci” (p.148); ,,în locul de la geam un barcagiu mă așteaptă” (p.153); ,,în locul de la geam barcagiul agață/soarele” (p.162); ,,în locul de la geam flașnetarii aprind un rug/în care ard” (p.165); ,,Fereastra e mult mai aproape decât/pare, iar lumea mult mai departe decât a fost” (p.174); ,,În locul de la geam am înălțat o piramidă: oglinda, cuțitul,/sita, un fus și o tobă/Geamul are gratii. După gratii, nicio lume” (p.175). Fiind în perimetrul balamucului, geamul funcționează ca ecran (geam-Blank) pentru pacientă, pe care proiectează și derulează imaginile pe care le vede cu ochii minții pentru a supraviețui infernului. Însă e doar un geam ,,unidirecțional”, care ascunde privirilor din afară realitatea terifiantă din interior.

9. Iubirea, dulcea ,,povară”: ,,mi-am răstignit teama de /mine, în timp ce ronțăiam petale de trandafiri./Îmi lipsești. Mi-ai fost de dinaintea lumii. Tu, cu mecanica libertății. Tu, cu tehnici de tandrețe. Tu, cu mii și mii de lumini orbitoare.”, ,,Eu am doar mirări, instinct și primul pas care te caută./E încă toamnă și stau nemișcată, în acolada brațelor tale.” (p.15); ,,Mă întorc, ca și cum m-ai iubi.” (p.17), ,,Furtunile îmi amintesc de mine. Furtunile îmi amintesc de tine.” (p.18); ,,(…) am început să desenez inimi cu creta.” (p.21); ,,Îți aud vocea. Nu mă mai tem./Îți simt atingerea, mă modelează, mă recunosc.” (p.23); ,,Noaptea îmi e cel mai dor de tine.” (p.26); ,,Mi-e dor să facem poștă o țigară și să jucăm popice.” (p.27); ,,Nimic nu mă doare mai mult ca dorul de tine.” (p.38); ,,Sap în pereți după tine./Dragoste…dragoste…dragoste!” (p.40); ,,Eram fericită pe umerii tăi.”, ,,Imitam o cascadă, tu opreai pământul, până am căzut/din cer pe insulă.” (p.43); ,,Îmi aduc aminte când umblam goală și tu îmi țineai inima în/palme, să nu răcesc./Aruncaserăm ceasurile, dormeam pe un pat de nisip și se/făcea mereu dimineață./Eram fericiți, dar habar n-aveam.” (p.77); ,,Dansam legată la ochi dintr-o/lume într-alta și iernile-mi zornăiau la glezne.” (p.78); ,,Îmi amintesc nopțile când aprindeai bucurii în lampioane./Deveniseși celebru în estetica focului.”, ,,Nu-mi lipsește orașul, dar simt nevoia de scări rulante și de tine.” (p.92); ,,Și mă gândesc la tine cum te pierdeai prin munți, căutând o/insulă și cum mă înălțai pe umeri, să văd.” (p.95); ,,(…) mie îmi e dor de umerii tăi care mă/purtau drepți, în timp ce lighioanele pământului îți mușcau/din tălpi.” (p.101); ,,Vino, strânge-mi inima! E un burete/înmuiat în tine.” (p.104); ,,iubirea te înalță ca zborul în carusel.” (p.108); ,,(…) n-am mai atins pământul/de când m-ai înălțat pe umerii tăi” (p.120); ,,(…) să-mi arăți că ăștia suntem noi/înnebuniți de dragoste” (p.123); ,,mâinile mele caută mâinile tale/ai îngeri în păr iubito așa îmi spuneai/la apus” (p.134); ,,iar noi doi acrobați nebuni săream/peste singurătăți depline” (p.141); ,,eram îndrăgostiți umblam desculți/și n-am găsit un iceberg pentru salturi” (p.145); ,,cât de mare trebuie să fie iubirea/pentru a ne cuprinde cu suferință cu tot” (p.146); ,,dragostea se poate programa/moartea nu” (p.156); ,,eram tineri și nebuni deasupra se construiau orașe/noi alergam prin întuneric/ținându-ne de mâini” (p.158); ,,soarbe-mă ca pe o lacrimă/de pe giulgiul lui Iisus” (p.161); ,,din era dragostei mi-au rămas atâtea de iubit încât/țin doliu de sânge” (p.162); ,,și-mi lipsesc verile noastre clandestine/în care împărțeam înghețata cu migdale/iar ultima gură mereu ne salva” (p.164); ,,aș vrea să adaug vieții tot ce-i lipsește/să-i sfâșii suferința să-i macin întunericul/apoi să-i desenez o dimineață tânără cu gât lung/în care tu nemaiplecând să-i pui mărgele” (p.167); ,,(…) pot trăi fără mărgele dar nu fără tine” (p.168); ,,nu știu cât am lipsit/dar tu îmi lipsești dintotdeauna” (p.171); ,,Numiți-mă îndrăgostită, numiți-mă, oricum, nu-mi pasă./Nu sunt închisă cu voi. Sunt închisă cu mine” (p.174); ,,Pe unde mă porți tu numai Dumnezeu și frumusețea au mai/ trecut” (p.175); 

10. Albul obsesiv-compulsiv, albul de spital, albul ,,pângărit” (nonvirginal), aseptic, impur, maculat, inospitalier, spot, gol, noncelebrator, funerar: ,,Îmi aud albul oaselor” (p.11); ,,pelerina albă” (p.18); ,,cât alb țâșnește/ din pereți” (p.20); ,,Camera e albă. Albul nu are limite.” (p.23); ,,albul din tine” (p.24); ,,fluturăm steaguri albe” (p.30); ,,Femeile sunt îmbrăcate în alb.” (p.39); ,,Delfinii albi” (p.56); ,,Albul pereților mă scoate din minți.” (p.60); ,,Alb cât cuprinzi cu privirea. Nicio pată care s-anunțe vreun om.” (p.61); ,,În patul meu de fier se consumă nopți albe.” (p.69); ,,Pământul s-a făcut alb.” (p.96); ,,Nu depășesc linia albă”. (p.97); ,,mut un gând alb în locul altui gând alb” (p.156); ,,acopăr patul din fier cu o pătură albă” (p.164);

11.Zborul ca realitate ultimă, ca vis suprem și libertate desăvârșită: ,,Apoi/mai sunt și desprinderile astea de pământ, care au un farmec/indescriptibil.” (p.15); ,,De aici nu se pleacă pe picioare. Aici se trăiește zburând.” (p.22); ,,Biletul meu de zbor ești tu.” (p.23); ,,Regulamentul limitează înălțimea zborului.” (p.55);  ,,Am încuiat magazia cu aripi, îmi spune râzând.” (p.98); ,,orice zbor e mai sigur dacă ai un ochi de pământ.”, ,,ai grijă de aripi mi-a mai spus tata.” (p.108); ,,din când în când aud aripi foșnind” (p.110); ,,îmi pun aripile aripile atârnă/modific schema zborului și număr valuri”, ,,și-mi pune pietre în costumul de zbor” (p.120) ; ,,și dintre toate sunetele care cad pe aripa femeilor/saturn are nota cea mai gravă” (p.130); ,,cobor/către aripi smulse/cobor” (p.135); ,,unde-mi sunt aripile să înțeleg ceva din pământ” (p.148); ,,oasele îmi trosnesc nevoia de aripi/pasărea de tablă scârțâie/iartă-mă Doamne/îmi înghesui inima la loc” (p.154); ,,apoi să le arăt orbilor priviți cum păsările împăiate zboară/și cum prin ferestre zidite cad șoimi cu ochii închiși” (p.155); ,,sunt născută să zbor/printre resturi spațiale și să unesc planete mici” (p.160); ,,tot ce îmi lipsește e un strop de curaj/îmi pun aripile/fie ce-o fi/zbor” (p.166); ,,n-am nevoie de aripi/doar de umerii tăi” (p.171); ,,(…) îngerul meu păzitor/care și-a vândut aripile să ne jucăm cu mingea” (p.172); ,,(…) strigam/aerul sub aripi, având iluzia că și el ne aparține” (p.175);

12. Insula care creează dependență: ,,E dureros să rămân, e dureros să și plec, dacă nu am o insulă”. (p.11); ,,Dansează cu mine!/Salvează-mi insula!” (p.16); ,,Stinge lumina pe insulă.” (p.18); ,,Toți vânăm o insulă sau insula ne vânează pe noi.” (p.19); ,,cu mâinile goale, am crescut o insulă.” (p.21); ,,Pe insula mea niciodată nu a nins.” (p.25); ,,Singura lumină pe care o cunosc este farul de pe insulă.” (p.30); ,,Pirații mi-au furat insula.” (p.44); ,,Temperatura scade. Insula devine un semn.” (p.50); ,,Prin balansarea norului mă întorc pe insulă.”(p.63); ,,Ușa din spate duce spre insulă.” (p.70); ,,Nu vom muri, ne vom alătura infinitului și din infinit vom/face o insulă și insula ne va naște, în același timp, din nou.” (p.101); ,,tu ești insula” (p.119); ,,insula mea apare la est/mercur retrograd” (p.131); ,,pentru nevăzători insula ascunde multe pericole” (p.144); ,,nimic nu m-ar durea mai crunt decât să mă trezesc/și să nu mai am o insulă/insula mea/aici n-am cer dar pot să zbor/aici n-am somn dar visez/aici mă doare dar pot să îndur” (p.153); ,,degeaba ne este acum tot pământul sub tălpi dacă nu avem/o insulă” (p.163); ,,tot ce mi-a mai rămas e insula” (p.166); ,,insula îmi e complet străină” (p.168); 

,,Stilul e omul însuși”, spunea Buffon, butadă perfect aplicabilă și în cazul lui Carmen Secere, alături de parafraza Iată poeta, care se recomandă prin artisticitatea unor forme și expresii care atrag atenția cititorului calofil: ,,Am aprins lămpile pe insulă și cos pelerine/pentru melci.” (p.9); ,,Viața te așteaptă, auzeam în copilărie, atunci când, în sobă,/coceam fructul interzis.” (p.21); ,,Sunt atâtea uitări pe pământ și atâtea umbre!” (p.23); ,,Pinguinii îmi înghit colecția de pietre, apoi sar în paharul pe/jumătate gol.” (p.25); ,,Oare ce fumau cei care au trăit revoluția franceză?” (p.27); ,,Brațele sunt crengi pe care se așază fluturi de răchită.”, ,,Căzută pe podea, ce fel de copac sunt?” (p.28); ,În întuneric suntem la fel și nu avem/umbre.” (p.30); ,,Adevărul este singurul suspect. Îl izolez.” (p.33); ,,Săbii de stufăriș mă taie în două.”, ,,În costumul meu de scafandru, mă ridic s-aprind soarele.” (p.34) ; ,,Ai auzit vreodată un gând întors?” (p.35); ,,Cresc un cer.” (p.36); ,,Zgomotul e o cută de oțel.”, ,,Aștept ploaia de vară să-mi spele arsurile și singura iertare.” (p.37); ,,Jefuiesc visul din noaptea trecută.” (p.38); ,,prea puține iertări pentru/toată vina.” (p.41); ,,Meduze orfane se lipesc de pereți./Prin sângele meu înoată călugărițe.” (p.41); ,,Desenez pereții, din ațe rupte împletesc soarele. Soarele meu.”, ,,Soarele are scame.” (p.42); ,,Trăiesc în zile diferite.”, ,,Prin inima mea trec milioane de meduze/și o singură barcă de pescari.” (p.43); ,,Pe lama cuțitului meu se târăște un melc.” (p.44); ,,Trag întunericul peste mine. Câte dimineți are un orb?” (p.45); ,,Gândurile ies afară. Trec de porți, se înalță și rămân/suspendate, cu capul în jos, pe cabluri.” (p.49); ,,Pe tavan stelele îmbătrânesc.”, ,,tot ce e rece, paradoxal, e/colorat cu roșu.” (p.50); ,,Mi-am prins vocea în clești.”, ,,Din mâinile mele cresc alte mâini.” (p.51); ,,Până și zeii își ascut furcile.” (p.56); ,,E noaptea marionetelor și a corpurilor goale.” (p.62); ,,Am umerii frânți. Nu ajung să aleg/stele din gunoi.” (p.64); ,,(…) fotografii din care n-am plecat (…)” (p.68); ,,Pentru mulți/peretele e capătul. Pentru mine e drumul.” (p.69); ,,Îmi rod unghia de arlechin.”, ,,Resturi de zăpadă îmi taie somnul în două.” (p.73); ,,Umbrele mi se încolăcesc pe glezne ca niște animale de casă/care caută mângâiere.” (p.74); ,,Uite, ia toată lumea care trece prin mine, numai zidește-mi/liniștea în liniștea ta!” (p.85); ,,Printr-o iubire sterilă trec femei cu părul întunecat.” (p.87); ,,Îmi înfășor uitarea în jurul frunții.” (p.88); ,,Plânsul meu ia formă de potcoavă.” (p.89); ,,Îmi trebuie lumina să-mi răscolesc viața. Undeva tot voi găsi/puțină înțelegere și un cuib de uitări.” (p.92); ,,Zidari cu normă întreagă îmi renovează cutele inimii.” (p.105); ,,azi mă evit/fac orice care să nu-mi amintească de mine.” (p.107); ,,lăsați-mă să cânt/laolaltă cu toți pescărușii de pe insulă/pe care-i aud în mine/țipând.” (p.108-109); ,,ca o liniște îmbrăcată în negru”, ,,unde se termină pământul începe cerul” (p.110); ,,tremur ca-ntr-o singurătate nucleară” (p.121); ,,stăm la pândă în propria neliniște/pentru a vâna iluzii care să ne ajute să trăim” (p.123); ,,atunci am învățat să scot apa din fântână/fără să mă ud” (p.129); ,,(…) desfac noduri și o nuntă de salcie” (p.131); ,,aud bezna cum toarce și nu știu/să deșir ghemul din stomac” (p.132); ,,în sângele meu e întuneric/n-am de ce să mă țin/și mă sprijin de mine” (p.136); ,,e atâta viață înăuntrul meu încât am murit de mai multe ori” (p.138); ,,vidul înseamnă absență iar din absență/nu ai unde să pleci” (p.140) ; ,,emoțiile nu mor niciodată doar se ascund în cutele inimii/până în clipa de pe urmă când absolutul te înghite despuiat” (p.143); ,,fericirea înseamnă să văd pești înotând printre stele/apoi să împletesc râzând Cucuta pe plauri/fericirea înseamnă să obosesc căutând/ceva care să aducă a mine/și să-mi aud inima dormind pe brațul tău/fericirea înseamnă” (p.144); ,,atâtea minți pierdute din dragoste/sub dărâmăturile altui cer/și-atâta risipire în fatalitatea/lui <<altădată>>” (p.146); ,,(…) eu nu fac decât să cad în genunchi/într-o haltă plină de karenine” (p.157); ,,(…) aud cum se fracturează timpul” (p.160), ,,nu găsesc nicio metaforă pentru tăcere/nici pentru frigul din rochia mea eterică” (p.164); ,,uneori vreau să mor mai puțin/și mă refugiez în alte vieți” (p.176); ,,îmi îmbrac singurătatea în rochie de gală o înalț pe tocuri/și-i șoptesc îmbrățișând-o ca pe cea mai bună prietenă (…)” (p.176)

Carmen Secere aduce alienarea mintală într-un spațiu poetic el însuși alienant. Poeta imaginează o Insulă a apostaților apocaliptică ce nu diferă mult de realitatea crudă și cruntă a ospiciilor de alienați mintal reale (unde, ca să supraviețuiești, ca să nu o iei definitiv razna și să nu-ți pierzi uzul rațiunii, e vital să-ți păstrezi mintea cât de cât întreagă și refugiul în candoare și în inocență nepervertit: ,,Rămân același copil care învață să vorbească. Îți arăt copacul/și tu îl numești. Așa îmi fixez noțiunile despre lume.” -p.15) și în care problema libertății individuale e chintesențială: a fi sau a nu fi liber, ce e normal și anormal, cum ,,cântărim” și în ce bază?, cine sunt și unde sălășluiesc cu adevărat ,,nebunii”?, a avea sau a nu avea libertate, ce înseamnă, cu adevărat, a fi liber?, libertate și încarcerare, cum ne trăim libertatea?, libertate și neabdicare de la un cod de conduită exemplară, libertate și conștiință, beneficiile libertății, dar și paradoxurile universului concentraționar care, știm, raportat la contextul politic tulbure românesc, a dat un sublim Jurnal al fericirii, creația fără frontiere, Iubirea fără de măsură și fără de sațiu, zborul ca intrare în Împărăția lui Dumnezeu etc. Iată de ce rămânerea (în aducerile-aminte, în mintea debordând de imaginație, în Iubirea securizant-tămăduitoare, în ipostaza/starea de copil, în ,,insula”-refugiu sufletesc, în acceptare (nesinonimă cu resemnarea sau cu atașamentul), în credință -indiferent pe care formele pe care ea le îmbracă) e piatră unghiulară.

În spirit matematic, îndărătul spuselor lui Carmen Secere, o mare ,,necunoscută”, o mare enigmă și o mare ,,variabilă” (,,schimb perspectiva” -p.107), este, mai de fiecare dată, un ,,bonus” de sens și semnificație, ceea ce presupune o mare abilitate și plăcere de a mânui cuvintele: ,,E ora stingerii. (p.23). Carmen Secere, așa cum își trăiește viața, așa și scrie, ,,pe sărite”, într-un picior, ca-n jocul șotron din copilărie: ,,delimitez granițe/ca și cum sar de 64 de ani din pătrat în pătrat” (p.121). Pentru poetă, a fi irațional este un ,,must have” sau un ,,must be” în poezie, forța motrice care îi animă gândirea abstractă. Carmen Secere se pune pe sine adesea în situații provocator-dilematice, nedându-și pasiențe, ca la jocul de cărți, ci doar răgazul identificării soluțiilor de ieșire din impas. Împrumutând metafora femeii care trece desculță prin foc și transgresând-o, se poate spune că femeia care se ,,joacă” cu focul (citește inspirația divină) e chiar Carmen Secere în persoană, poeta purificată. Când iese din foc ,,lămurită”, energia astfel acumulată îi dă ghes să elibereze pe deplin copilul interior: ,,dimineața am chef de joacă la fel ca lumina/care mă păcălește în oglinzi” (p.126).

Insula apostaților, carte autentică care pune în încurcătură și mintea la contribuție, o plimbare prin Labirint în cămașă de forță,,,dualisme pline de condiționări” (p.111), rod al scrisului ,,evanescent” (p.173) este și o veritabilă școală de ,,corecție”, în care ,,Libertatea este un cuvânt abstract.” (p.21), iar apostatul, inadecvatul la context (social), la realitatea ,,comună”, ternă, etern nesurprinzătoare, sancționabilul, blamabilul, excentricul, vinovatul, ființa superioară, enigmaticul, nonconformisul, autenticul, destabilizatorul, incomodul, ,,vocalul”, revoluționarul, nonobedientul, greu de strunitul, incoruptibilul, ,,piaza rea”, ,,bufonul”, ,,nebunul”. Cine sunt adevărații nebuni de azvârlit la balamuc? este o întrebare care continuă să suscite polemici și dispute aprinse. În cazul lui Carmen Secere, poetă care-și trage seva lirică din ,,Hazard și dezacorduri.” (p.61), din ,,Configurații” (p.63), apostazia, ,,nebunia”, e abatere de la canon, o formă de supremă libertate, existență neconstrânsă de reguli și cutume.

Insula apostaților e un topos poetic în care Carmen Secere se pune pe sine ,,în locul de la geam”, însă nu orice privitor are ,,ochi” să o și vadă. Adevăratul ,,crez” al poetei este apostazia, sinonimă cu zborul (zborul ca apostazie). Morala care se desprinde din Insula apostaților, insula abisală, e una sumbră: curajul de a fi tu însuți, de a ieși din rând și de a fi liber se plătește, mai devreme sau mai târziu, iar prețul plătit pentru apostazie e balamucul, formă perversă și lașă de ,,petrecanie”. Apostazia lui Carmen Secere, zbor icaric, zbor frânt (,,Dați-mi aripile înapoi!” -p. 47), stă sub semnul paradoxului și al ironiei sorții: revolta care se consumă tocmai în contra lucrurilor care nu au sens, sfârșește la balamuc, un topos al deplinului nonsens. În aceste condiții, apostazia, zborul devin acte pur sisifice: ,,Am aripi de rumeguș.” (p.55); ,,Aripile mele au tiv.” (p.88); ,,nu am niciun zbor la îndemână” (p.124).

Iar, pe final, Poezia e ,,nebunie, e ,,apostazie”, în care simbolicele femei în alb și gardienii din Povestea lui Carmen Secere nu sunt altceva decât ,,îngerii” sau ,,demonii” creației, maieutică, artă a ,,moșirii” textului poetic, iar ,,bulina roz”, adrenalina, fiorii poetici. emoțiile în cascadă generate de mesajul poetic inspirat.

CARMEN SECERE

Insula apostaților, 

București, Editura TracusArte, 2025, 176p.