Există inși foarte siguri pe golul din ei. Printre oameni care doar mimează cultura (unii cu patalama de cititori avizați) „dă bine” să strâmbi din nas când vine vorba de orice carte care are o temă religioasă, fie ea roman, eseu sau volum de poezie. Spui din start că nu te interesează, cu mimica adecvată. Ideea că, în felul ăsta se anulează o enormă parte din istoria picturii, că, spre a da doar un singur exemplu, dar suficient, din muzică, Bach n-ar mai exista, că literatura pur și simplu n-ar fi avut din ce să se nască nu le trece prin gând acestor persoane. Ideea că din coloana vertebrală a culturii nu pot lipsi vertebrele religioase fără să se prăbușească totul i-ar lăsa uimiți. Ideea că, indiferent dacă ești credincios sau ateu, agnostic, mistic sau un amestec ciudat din toate astea nu ai cum să ștergi din cultură problemele și subiectele religioase fără să ștergi omul cu totul – i-ar indigna.
Astăzi se împlinesc 150 de ani de la nașterea lui Thomas Mann. Am dat peste câteva idei ale lui pe tema asta, la care s-a gândit în timp ce scria, în total răspăr cu prezentul (lui și, deopotrivă, al nostru), Iosif și frații săi. Precizez că am tradus fragmentele de aici din franceză, din volumul Thomas Mann, L’Artiste et la societé*, pe care l-am primit cândva, pentru că n-am găsit la mine și nici on-line cartea în germană și aș fi ratat aniversarea așteptând-o. Selectez câteva citate. Fără îndoială, nu pentru cei din categoria amintită, ci pentru toți ceilalți. Și, de ce să nu recunosc, pentru mine. Nu sunt mereu în deplin acord cu Thomas Mann. Dar sunt mereu în dialog cu el. Ceea ce ar trebui să fie de ajuns.
•Dar ce e sentimentul religios ? Gândul morții.
•Mi-am văzut tatăl murind, știu că voi muri și eu, iar gândul acesta mi-este cel mai familiar. Este în umbra a tot ce gândesc și scriu.
•Credința? Necredința? N-aș putea să o definesc pe una ori pe cealaltă, și nici să spun dacă sunt credincios sau nu.
•Omul n-a încetat niciodată să aspire către idee, către Absolut, prin dubla sa natură spirituală și corporală, iată una dintre slăbiciunile lui, o moștenire, venită nu știu de unde. Îngăduiți-i-o, face parte din natura și din adevărul lui și s-ar păcăli singur dacă ar renega-o, dacă ar renunța să ridice ochii spre „Dumnezeu”, – să ridice ochii spre el-însuși.
•Muntele meu vrăjit a fost numit Bildungsroman, dar cum problema umană, misterul omului se află în miezul lui, nu sunt departe de a-l numi o carte religioasă – iar punctele lui de misticism corporal nu pot decât să-mi confirme afirmația.
Nimic de mirare, așadar, nicidecum vreun efect al hazardului, dacă istoria religioasă și cea a miturilor mi-au absorbit și mie interesul – o lume de cea mai mișcătoare intimitate, o lume armonioasă în care, de la bun început, totul se află deja inclus. Când am scris Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor și Prevestirea am avut foarte puternic acest sentiment.
* Traduit de l’allemand par Louise Servicen, Préface de Jacques Brenner, Paris, Ed. Bernard Grasset, 1973, pp.211-213.
În fotografie, Thomas Mann în 1940, la locuința sa din Pacific Palisades. Sursa foto: Monacensia. Arhiva literară și biblioteca din München
