TRANSATLANTIC. Carl Phillips – Ușa Albastră

 

Carl Phillips

Ușa Albastră

 

Nu orice câmp a fost cândva o pădure. Acesta este un mit, un fel de poveste — numiți-o ninsoare, primăvară, octombrie, tot ce rămâne, uneori, din istorie, pentru a explica istoria. De asemenea, aproximativ nu

 

trebuie să însemne întotdeauna mai puțin adevărat: gândește-te de câte ori, ce-a fost cel mai aproape posibil, sau ceea ce speram noi, a ajuns să fie adevărul. Ești tot ce am, mi-a spus el o dată, sau poate eu am spus asta—nimănui, poate. Firește,

 

este greu să nu știi de ce anume să-ți fie teamă; dar recunoaștem șablonul— ceea ce e plăcut—  asta face șablonul să fie

primejdios. Steagurile din plastic în bătaia constantă a vântului, aplauzele susținute, viespii

 

instalându-se în ienupăr, luându-și zborul din el… De parcă rațiunea ar refuza, prin definiție, haosul. În mod normal, ochiul vânătorului țintește, mai întâi, spre ceea ce nu este perfect. Ușa albastră, pe jumătate închisă, la capătul unei minciuni

 

care include caii. Cât de ușor, în această seară, se poate aproape uita că stelele reflectate în unduirile mării au propria lor mișcare.

 

Carl Phillips (n. 1959) poet american, autor a mai bine de șaisprezece volume de poezie, absolvent al Universității Harvard, plus un master în scriere creativă la Universtitatea din Boston.  După absolvirea facultății, Phillips a predat limba latină la nivel de liceu, iar în prezent este Profesor universitar în cadrul catedrei de engleză a Universității din St. Louis, Missouri.  A fost ales cancelar al Academiei Poeților Americani în 2006, iar din 2011 a fost numit membru al juriului Yale Series of Young Poets.  Phillips este câștigătorul unor importante premii literare, inclusiv Pushcart Prize.

 

 

Carl Phillips 

The Blue Door

 

 

Not every field was a forest once. That’s a myth, a kind of story— call it snowfall, spring, October, all that’s left, sometimes, of history, to explain history. Likewise, approximate doesn’t always

 

have to mean less true: think of how often as close as we could get, or ever hoped to, wound up being the truth. You’re all I’ve got, he said to me once, or maybe I said it—to no one, maybe. Sure,

 

it’s hard not knowing what exactly to be afraid of; but that we recognize pattern—that it comforts us—that’s what makes pattern

dangerous. Plastic flags in a steady wind, sustained applause, wasps

 

settling into the juniper, rising from it…As if meaning refused, by definition, chaos. In general, the hunter’s eye moves first toward what’s not perfect. The blue door, half shut, at the end of a lie

 

that includes horses. How easily, tonight, the sea’s motion makes it almost forgettable that the stars reflected there have their own motion.

 

 

Carl Phillips, The American Poetry Review (vol. 49/No.6, November/ December 2020)

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *