Ochiul şi fanteziile post-existențiale (Vladimir Nabokov)

Printr-o structură extrem de minuțios creată, cititorul este permanent chemat să confirme sau să infirme identificarea naratorului cu personajul Smurov, Nabokov creând în „Ochiul” o narațiune plină de suspans, în ceea ce el numește a fi un fel de experiment post-existențial.
Naratorul, prin vocea personajului Smurov, cu care, da, se confundă, se plânge de o conștiință de sine mistuitoare, de care ar vrea să scape şi care îl face deosebit de ceilalţi. O idee existențialistă, cu accente expresioniste, conform căreia numai conștiințele lucide, superioare sunt capabile de astfel de lucidități în fața condiției umane lipsite de sens.

Întreţinând confuzia cu privire la succesul sau eşecul încercării sale de sinucidere, în fața ideii de absurd, personajul-narator Smurov fie duce până la capăt viața pământească, dar după reguli proprii, fie după moarte îşi prelungeşte viaţa în imaginar.

Mergând pe ideea că încercarea de sinucidere nu a reuşit, ceea ce va urma după acest act eșuat va fi o viață pământească, trăită după reguli proprii, avantajoase, care să-i facă personajului acceptabil compromisul vieţii. Pentru că personajul-narator convine cu el însuși că trăirea după alte reguli (care nu sunt ale acestei lumi) ar însemna un compromis mai mic în fața abisului existențial. E un experiment, o fantezie post-existenţială, în care naratorul-personaj îşi propune să se detaşeze de sine, observându-se de la distanţă, rece, clinic, interacţiunea cu ceilalaţi devenind astfel mai puţin lipsită de pericole.

Din momentul în care decide că Smurov trăiește post-existențial, Nabokov se poate înscrie şi în seria creatorilor de ceea ce se numeşte literatură clinică. Iar personajul său, prin această convenție cu sine, își creează un univers alternativ salvator în fața unei realități de netrăit. Acest univers alternativ nu este echivalent cu imaginația, ci sunt evenimentele obișnuite, dar trăite și privite autoscopic, dinafară, dintr-o perspectivă detașată, obiectivă, auto-impus insensibilă.
Cu cât naratorul reușește mai mult să nu se identifice cu Smurov și să nu se amestece în treburile sale, adică să vadă totul prin lentila unui zeu rece dar curios şi preferenţial (ochiul care vede tot), cu atât experimentul e mai reușit. Face parte din regulile acestei condiții post-existențiale asumate să devină insensibil, întregul text fiind o pendulare identitară între detașarea față de sine și reintrarea în propria piele.

man ray

man ray the eye that seess ewerything

https://www.artic.edu/artworks/113495/the-eye-that-sees-everything

Măştile cad şi experimentul se fisurează doar în faţa iubirii. O iubire chinuită, platonică, în faţa căreia naratorul-personaj nu se mai poate ține departe, spre final, și dă năvală peste propriul sine (Smurov), pentru a-şi mărturisi sentimentele față de Vania. Când pare că ochiul rece şi curios de zeu îşi abandonează misiunea, naratorul se retrage la timp, ia distanţă din nou și îsi lasă personajul să se descurce singur.

Iubirea, în „Ochiul”, poate fi văzută ca element de umanizare, fără să fie, cum ne avertizează chiar Nabokov în prefaţa sa, un element central al romanului. Cu toate acestea, autorul oferă unele dintre cele mai subtile reflecţii despre iubire.

„Ceea ce îmi trebuia de la Vania, oricum nu aş fi putut lua niciodată pentru nevoia mea continuă, pentru posesia mea, aşa cum nu poţi poseda nuanţa unui nor sau parfumul unei flori. Doar când, în cele din urmă, am înţeles că dorinţa mea era menită să rămână neîmplinită şi că Vania era întru totul creaţia mea, atunci m-am calmat şi m-am obişnuit cu propria emoţie, din care extrăsesem toată dulceaţa pe care un bărbat o poate obţine din iubire.”

Universurile alternative propuse de Nabokov, presupun că trebuie, suntem nevoiţi să trăim în același timp ceea ce ni se întamplă în mod real, dar avem în același timp și privilegiul de a ne observa din exterior, cu o conștiință de sine lucidă, rece: „să nu fii nimic altceva decât un ochi mare, sticlos, veșnic deschis”. Adică să ne contruim un scut gros de apărare, o fantezie existenţială sau post-existenţială. Iar propunerea avansată de Nabokov e foarte inteligent formulată şi structurată, pentru că ce poate fi mai îmbietor decât a ne putea salva de la a fi vulnerabili, într-o lume care pare ostilă? Este îmbietor, dar această îmbiere şi evadare din existenţă vine la pachet şi cu o inevitabilă dezumanizare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *