Nici un act nu este mai temerar şi mai neliniştitor pentru un scriitor decât asumarea intimităţii în rama unui jurnal. Căci jurnalul este oglinda nefardată care se ridică în faţa sa, dincolo de menajamente şi de iluzii. Jurnalul, cel ce consemnează naşterea textelor, devine textul în care se alcătuieşte chipul personajului ultim, al demiurgului care se află în spatele lumii de cuvinte ce palpită în paginile sale.
Curajul aparte al mărturisirii şi al introspecţiei defineşte cel din urmă volum diaristic al lui Radu Vancu: cei patru ani pe care îi consemnează sunt cei de pandemie şi de război, iar însemnările sale devin un material esenţial în reconstituirea unui timp pe cale să devină istorie. Dar jurnalul său este cu mult mai mult decât un depozit de acte şi de fapte. El este literatură fragilă, cutezătoare, traumatizantă ,pregătită să meargă până la acel capăt al autenticităţii rănite.
Jurnalul îl cuprinde în fremătarea sa de fragmente şi de voci pe Radu Vancu însuşi . O fiinţă de spaţii, de fraze şi de tăceri se naşte, iar din spaţiul himeric al zilelor transcrise se iveşte silueta celui care scrie. De dincolo şi dincoace de jurnal, Radu Vancu se pune în scenă pe sine ca destin, iar singurul cer pe care îl poate contempla este cel al literaturii.
Munci, vise şi zile
Jurnalul lui Radu Vancu este confruntare cu istoria. Poetul este locuit de energia ce acordă vocii sale claritatea unui manifest. Tot ceea ce vede în jurul său îl provoacă, iar paginile de jurnal sunt o cutie de rezonanţă. De la pandemie la război, de la demisia morală la solidaritatea cu scriitorii persecutaţi, jurnalul este decupajul în care se simte, întreagă şi teribilă, vocea unui timp ieşit din matca sa. Fotografia lui Radu Vancu are în centrul ei, invariabil, demnitatea umană. Ceea ce îl ultragiază este aberaţia etică, crima, barbaria. Războiul lui Putin se profilează drept oroarea supremă, cea care îl somează pe scriitor să îşi examineze propria sa limitare existenţială. Dar barbaria nu poate suspenda literatura, în măsura în care literatura este barajul pe care îl ridicăm în faţa uitării.
Jurnalul său este şi un jurnal al lecturii şi o coborâre în oceanul de texte. Poetul şi romancierul îl cuprind pe critic, iar însemnările sunt eseurile în care se adună subtilitatea sa hermeneutică. Dante şi Pound sunt reperele unei autentice obsesii: traducerea, lectura şi comentariul se revarsă în jurnal, ca într-o mare ce nu are capăt. Radu Vancu citeşte cu pasiunea ce îl devoră şi îl epuizează. Lectura este uitare de sine şi propulsare spre viitor. Spaţiul în care Radu Vancu trăieşte este, ca şi cel al lui Radu Petrescu, unul al unui cosmos de cuvinte, iar intertextualitatea sa nu are nimic pompos sau livresc. Autencitatea sa este autenticitatea vieţii înseşi. Scriind despre Mircea Ivănescu, despre Horia-Roman Patapievici, despre Mircea Cărtătescu , Radu Vancu scrie despre misterul care se adună în destine şi despre puterea literaturii de a edifica o arhitectură de inimi în comuniune , o ţesătură de afinităţi elective.
Jurnalul lui Radu Vancu este şi interogaţie în marginea literaturii înseşi: experiment literar ivit din impasul confruntării cu poezia, jurnalul creşte spre a cuprinde textul din care se ivesc celelalte texte. Neliniştea lui Radu Vancu se presimte în acest itinerariu ce poate fi definit ca o căutare a frumuseţii. În toate pelerinajele sale, Radu Vancu este bântuit de paginile care se pregătesc să se nască. Creatorul este copleşit de umbrele ce îl înconjoară. Jurnalul devine un imens cuptor în care se topesc sevele vieţii.
Şi poate că de aceea literatura sa se află în vecinătatea morţii şi a durerii. Revenirea la Paul Celan face posibilă naşterea “ Kaddishului”. Cum mai poate poezia să mai dea seama de suferinţa de dincolo de marginile firii şi care este limba în care mai putem rosti aceste cuvinte de taină şi de flacără? Din aceste întrebări se nutreşte jurnalul lui Radu Vancu şi in ele se află materia originară a artei sale.
Şi tot de dincolo de prag se ivesc spiritele în vecinătatea cărora Radu Vancu respiră, himeric. Mircea Ivănescu se iveşte din cutia memoriei şi evocările sale sunt colorate nostalgia iubirii. Cât despre umbra tatălui, convocarea ei în jurnal luminează fragilitatea majestuoasă a literaturii: textul nu mai poate aduce înapoi pe cei ce nu mai sunt, dar le poate fi, asemeni visului, cea din urmă casă.
Jurnal de zile şi de cărţi, de frământări şi de visare, jurnalul lui Radu Vancu este, în ceea ce are mai intens, un vibrant discurs despre literatură şi despre frumuseţe.Lectura sa modelează inimi şi priviri, iar dublul fantasmastic al omului de carne şi de oase se iveşte din rama textului, ca o presimţire de vânt.
