În curând vom privi cu toții întrecerile de la Jocurile Olimpice și vom revedea, cu siguranță, proba de săritură în înălțime. N-aș putea spune că sunt o admiratoare a acestei sărituri, mai ales că în liceu profa de educație fizică ne-a chinuit teribil cu ea, în curte, la groapa de nisip, peste o sfoară pe care o țineau două eleve. Elevul alerga și, ajuns în fața sforii, se sălta pe un picior, îl ridica, sălta întâi un picior și apoi urma și celălalt. Picioarele aveau o mișcare de foarfecă, aș spune. Pe atunci, vedeta săriturii la înălțime era Iolanda Balaș, campioana olimpică a anilor ’50-’60. Cu timpul, tehnica săriturii s-a schimbat, Iolanda Balaș a experimentat-o cu succes și se practică în continuare: atletul nu mai sare din lateral, ci se saltă cu spatele peste ștachetă.
Ei bine, mi-am amintit recent de această nouă tehnică, cu ocazia vacanței petrecute cu copiii și nepoatele pe malul unui lac de lângă Toronto. În locuința închiriată aveam tot confortul, plus o superbă vedere la lac și tot felul de bărci, caiace și altele de acest fel.
Dormitorul meu avea un pat dublu imens, cu o înălțime considerabilă. Somiera plus salteaua plus picioarele cadrului îmi veneau ceva mai sus de buric.Cum nu mai întâlnisem o asemenea înălțime de pat, m-am întrebat cum voi reuși să mă cațăr în el.
Căutând prin casă, am găsit un fel de mic suport, tapițat, mic de înălțime, pe care l-am plasat lăngă pat cu gândul de a-l folosi ca treaptă. Dușumeaua era dintr-un material lustruit, nu parchet, dar ceva de bună calitate, pe care micuțul patruped tapițat aluneca în voie.
Prima încercare a fost de a mă urca pe treapta improvizată și de a ridica un picior, exact ca la săriturile de înălțime de modă veche. Sprijinită în mâini, ajungeam – cu greu – să aduc burta pe pat, dar mai departe nu reușeam să înaintez. În prima noapte, după multe încercări, am reușit totuși să ating înălțimea patului și asta după fiecare scurtă vizită a stabilimentului higienic.
În a doua noapte mi-a revenit în memorie Iolanda Balaș cu săritura ei pe spate. Am schimbat tactica și, de data asta, m-am urcat pe scăriță invers, cu spatele la pat. O manevră cu coatele mă aducea într-o poziție instabilă între pat și aer, dar, ridicând ambele picioare și zvârlindu-le cu putere în direcția paraleleă cu patul, reușeam, să mă poziționez în pat, după care mă ajutam cu mâinile ca să înaintez spre centrul lui.
Patul avea o noptieră cu o lampă, al cărei întrerupător era însă prea departe de ajuns la el din pat. Drept care, pentru călătoriile nocturne, m-am echipat cu o lanternă. Totul bine, lanterna cea modernă avea un buton cu trei moduri, trebuia să apeși de câteva ori ca să nu clipească, ci să dea o rază uniformă, altfel, năuc din somn, clipitul ei era stresant.
M-am gîndit: ce-ar fi fost să fi căzut? S-ar fi trezit toți și ar fi venit cu sfaturi, ca în formidabila schiță a lui James Thurber „Noaptea când a căzut patul”. Cu deosebirea că un asemenea pat gigant n-ar fi putut să cadă ci, în mod logic, numai cel care se afla în el, adică eu.
Faptul că pernele și pătura erau și ele uriașe nu m-a deranjat. Dumpotrivă!
Înălțimea patului cred că a împiedicat-o pe îngrijitoare să bage cearceaful și pătura sub saltea, lucru care m-a bucurat. Aveam picioarele de sub pătură libere de la început, fără să muncesc la dezrobirea păturii și cearceafului de sub saltea. M-am întrebat totuși dacă la asemenea paturi poate o singură persoană să schimbe așternutul. N-am avut răspuns, curățenia s-a făcut după ce am plecat noi, dar cred cu tărie că erau mai mulți oameni!
Camera copiilor avea paturi mai normale, supraetajate, cu o scăriță de lemn pentru cele de sus! Desigur, unii pot spune că pe vremuri, regii și reginele aveau asemenea paturi înalte. Așa este, le-am văzut și eu prin diverse castele. Dar ei avreau trepte speciale și, în plus, erau ajutați de cameriste și lachei. În epoca modernă, cine să te ajute?
Când la întoarcere, mi-am regăsit patul pe care mă puteam așeza ușor și în siguranță, am simțit revenirea la normalitatea pe care, atât de des, n-o apreciem îndeajuns!
desene de Adelaida Mateescu
Învățătoarea mea din clasa a patra era de modă veche. Pedepsea lipsa de performanță prin plezneli măiastre cu rigla la palmă.
M-am gândit cum ar fi fost să-i fi venit cu compunerea asta a doamnei Lerner la tema “Povestiți un episod din vacanță” și am simțit șfichiuirea plasticului în podul palmei. Și bine ar fi făcut.