Fericirea, aşa cum se articulează ea în spaţiul public, de câteva decenii încoace, şi tot mai presant în ultimii ani, mai ales în discursul psihologiei pozitive, pare să stea sub semnul imperativului şi al normei sociale. „Nu este vorba despre faptul de a fi împotriva ideii de fericire, ca ideal, ci împotriva transformării acestui sentiment fragil într-un veritabil stupefiant colectiv cu care fiecare dintre noi trebuie să se răsfeţe sub diverse forme medicamentoase, spirituale, psihologice, informatice, religioase.” Ideea ideologizării fericirii este susţinută de eseistul Pascal Bruckner, într-o lucrare din anii 2000, extrem de actuală şi în prezent: „L’euphorie perpetuelle. Essai sur le devoir du bonheur”. Este o idee apărată mai recent și de Edgar Cabanas și Eva Illouz, care întăresc ideea de normativizare, prin ceea ce ei au numit „Happycratie” (în „Happycratie – Comment l’industrie du bonheur a pris le contrôle de nos vies”, 2018). O ipoteză care, de altfel, îl contrazice pe părintele fondator al psihologiei pozitive, Martin Seilgman ce susţine că fericirea individuală este dată de ereditate (40%) şi de factori personali (40%). Perspectiva psihologică, ajutată şi de contextul socio-politic care promovează democratizarea conceptului de fericire, se opune, în acest fel, unei încercări de a restabili caracterul metafizic al ideii de fericire. Încercare concretizată prin cele două volume ale lui Bruckner şi Edgar Cabanas&Eva Illouz. Pare că asistăm şi la un soi de dezbatere metafizieni/sociologi vs psihologi, în care primii reclamă monopolul psihologiei (pozitive) asupra conceptului, dar şi presiunea transformării ei în statut şi cod social, iar cei din urmă pretind că deţin reţeta unei fericiri standardizate pe care ar trebui să ne-o însuşim cu toţii.
Dacă ne referim la Bruckner, această datorie de a fi fericiţi, considerată o ideologie proprie celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, este respinsă ferm de eseist, dar nu ca ideal rău în sine, ci ca normă societară şi ca transformare a ei în ideologie, ca act de voinţă şi de vinovăţie pentru situaţia în care nu am ajunge la un astfel de standard impus. Eseistul merge chiar mai departe, punând sub semnul întrebării legitimitatea regimurilor politice de a institui o obligație la fericire, mai ales sub forma ultimilor generații de drepturi, care converg spre ideea de combatere a inegalităților, combaterea maladiilor, înlăturarea stării de mizerie, în general.
Plecând de la două posibile accepţiuni asupra fericirii – cea materialistă/consumeristă/hedonistă, considerată drept o stare permanentă, o atitudine chiar, la care „suntem obligaţi” în contemporaneitate -, şi cea non-materială, imaginată ca stare şi ca trăire, Bruckner pledează pentru o fericire ce poate fi atinsă, la limită, doar în cea de-a doua formă a sa. Este vorba despre momente discontinue pe care le trăim, de scurtă durată, întâmplate în trecut şi pe care le percepem doar după ce ele s-au consumat, spre exemplu sub forma unei amintiri sau a nostalgiei. Având în vedere că autorul respinge această idee postmodernă a “datoriei de a fi fericiţi”, în accepţiunea ei materialistă, hedonistă, ca stare de reuşită permamentă şi având în vedere că o eventuală stare de fericire fragmentară este greu de procurat, Bruckner propune un alt concept şi anume acela de bucurie, bucurie de a trăi (joie de vivre). Este o noţiune care poate avea şi conotaţii religioase, prin faptul că această joie de vivre ar trebui manifestată discret şi fără presiune, ca o stare de recunoştinţă pentru simplul fapt că existăm şi pentru că viaţa pe care o trăim ne-a fost oferită. Această bucurie,ca recunoştinţă pentru ceea ce deja avem este un lucru cert, care se întâmplă oamenilor aici, pe pământ, în această viaţă şi se întâmplă independent de eventualele stări de fericire care ni s-ar putea întâmpla sau nu la un moment dat. Din această perspectivă, autorul refuză falsa promisiune a ideologiei moderne a “datoriei de a fi fericit”, considerând că fericirea nu este un act de voinţă, ci un act sporadic, întâmplător şi discontinuu, aşa cum este şi timpul uman – discontinuu.
În ceea ce priveşte Happycraţia, cercetătorul Edgar Cabanas și sociologul Eva Illouz susţin că fericirea, epoca postmodernă, este percepută şi livrată ca marfă, un rol esenţial în acest sens avându-le atât psihologia pozitivă, care îşi arogă ideea de a putea să îi facă pe oameni fericiţi, cât şi ideea de neostoicism din cultura americană, care îndeamnă la modificarea percepţiei asupra realului: fericirea este în sarcina indivizilor şi este vina lor, dacă nu reuşesc să îşi modifice percepţia asupra unei realităţi, poate în mod obiectiv negative. Autorii vorbesc şi despre o standardizare a conceptului, în sensul în care toţi trebuie să facem aceleaşi lucruri pentru a fi fericiţi. Cu alte cuvinte, fericirea nu mai este o stare, un sentiment ce poate să survină, să apară spontan, ci este o atitudine fabricată, lucrată, muncită, „devenind o utilitate pe o piaţă emoţională”. Din acest punct de vedere, fericirea marchetizată ar contribui la o nouă formă de cetățenie, ce creează o ierarhie a stărilor psihologice, o „stratificare emoțională”.
Deşi ideea de fericire este privită din perspective diferite în volumele citate, autorii au ca numitor comun respingerea presiunii, a normativizării şi a standardizării conceptului. Ideea apărată de Bruckner, pe de o parte, şi de Edgar Cabanas și Eva Illouz, pe de altă parte, e reflectată şi în Raportul anual al fericirii statelor, publicat recent, şi care se concentrează atât pe o viziune material-consumeristă a conceptului, cât şi pe o viziune etatistă, deci oarecum standardizată.
Raportul Mondial al Fericirii, publicat anual în luna martie (care analizează 140 de ţări, coordonat de Centrul de Cercetare a Fericirii de la Universitatea Oxford, Gallup și Rețeaua ONU pentru Soluții de Dezvoltare Durabilă,), pare să ilustreze exact ceea ce critică autorii citaţi, adică nişte criterii pe care guvernele ar trebui să le ia în calcul, dacă vor să asigure fericirea şi bunstrarea propriilor cetăţeni. Oferind, iată, o perspectivă etatistă asupra fericirii, raportul mondial pretinde că are în spate o întreagă filosofie, ce se revendică de la sistemul etic aristotelian, eudaimonist, care se bazează pe ideea că fericirea înseamnă comportamentul conform cu virtutea: „Pentru a avea o societate cu satisfacție de viață medie mare, avem nevoie de o societate cu eudaimonia medie mare”. Iar dacă virtutea contează atât de mult, întrebarea cheie este cum să îi ajutăm pe oameni să devină mai virtuosi, spun cei care redactează acest raport. Şi răspunsul metodologic se suprapune cu ceea ce promevează şi psihologia pozitivă: “îi ajutăm pe oameni să fie virtuoşi prin cultivarea autocontrolului, a moderației, a încrederii sau a pro-sociabilităţii”. Însă cei care alcătuiesc Raportul recunosc că tema este dificil de studiat empiric, deoarece nu există suficiente măsurători cantitative ale valorilor și comportamentului virtuos. Cu alte cuvinte, Raportul, deşi pretinde că se revendică de la un sistem de etică eudaimonist, promovează şi măsoară, până la urmă, o viziune predominant materialistă asupra fericirii. O viziune ce are indicatori precum: sănătate, relaţii interumane (familie, muncă, comunitate), venit şi loc de muncă, virtuţi caracteriale (incluzând pro-sociabilitatea şi încrederea în ceilalţi şi în instituţii), suport social, lipsa corupţiei etc.
Simplificând foarte mult şi încercând o minimă clarificare asupra unui concept extrem de fluid, având în spate cel puţin două milenii de studii şi reflecţie, am putea considera două dimensiuni ale conceptului. O dimensiune obiectivă, care, într-adevăr, include şi componenta materială şi nivelul de trai, în sensul în care, acolo unde indivizii trăiesc subzistent, problema fericirii nu se mai pune sau devine colaterală. Şi o dimensiune subiectivă, care se referă la ce îi face pe indivizi fericiţi, dincolo de material, dincolo de nevoile de bază. Şi cred că în această zonă a subiectivităţii fericirii intervin domeniile şi trendurile invocate de autorii citaţi, când spun că se resimte, tot mai pregnant, zilele acestea, „fericirea ca obligaţie, ca imperativ” sau „fericirea ca statut”, atunci când ea este asociată cu un status social sau economic pe care indivizii nu îl pot atinge. Ceea ce resping de fapt autorii este ideea de fericire colectivă, pentru că ea presupune o standardizare şi contravine ideii de fericire individuală, subiectivă şi liber aleasă. Şi această fericire colectivă este, într-adevăr, promovată şi de psihologia pozitivă, ce consideră că normalitatea este fericirea, iar nefericirea este văzută ca patologie. Este promovată şi prin acest gen de măsurători, ce au în centru componenta materială, dar şi prin politicile publice active sau diverse zone ale societăţii civile (ex: Fabrica Spinoza, ce promovează “le boheur citoyen” în Franţa). De aici şi presiunea creată pe indivizi, care se nu văd doar ca homo psychologicus, ci ca fiinţe mai complexe, ca fiinţe metafizice, capabile de transcendenţă.
