Amenințări, anexări și… război

La cum merg de la o vreme treburile în anumite zone ale mapamondului, e limpede că iarăși nihil novi sub sole, sau, ca să-i exasperez pe barbarizanți,  ne întoarcem tot la romani. Că sunt infantile ( „te spun la doamna”), diabolice („te ia Dracu dacă…”) sau politic-strategice, foarte la modă („le atragem atenția că dacă nu…”), amenințările, prin verbul a amenința duc la evident latinul amminaciare din aceeași rădăcină cu verbul minari (a amenința, a se ridica amenințător). Nu o dată situațiile sunt ridicole când  piticul amenință gigantul, la umbra altui gigant însă; un politruc brexitan amenință mai nou cu certitudinea declanșării iminente a unei conflagrații mondiale, sugerându-ne să optăm între un război (evident drept) și o pace nedreaptă; în nesimțirea sa politicianistă specifică, nu ne lămurește însă dacă personal e dispus să moară cu ai săi în război sau e indispus să trăiască în pacea nedreaptă? Își are în spate fosta colonie de peste ocean…

În intenție amenințările nu sunt periculoase  și nici distructive, ci ordonatoare mai ales când și le lansează doi mari: amintitul minari înseamnă și a anunța cu mândrie, că doar fudulia e împreunată cu puterea, dar și cu nanismul, căci minae (strigăte cu care se mână obișnuit vitele) ne arată că rolul amenințării e și de a-l trimite pe cel vizat (dacă e mai micuț) înapoi în grajdul lui, că doară    n-o să omori vaca, mai ales dacă e și de muls. 

Mai concretă din păcate, adesea fără amenințări prealabile, e anexarea teritorială, implementată de regulă fie de unul mare, fie de unul mai mic avându-l dorsal pe unul mai mare.  Problema poate fi una mai complicată când o anexare are legătură cu un anumit trecut, având menirea de a asigura viitorul (verbul e annectere cu supinul annexus), sau cum spune Cicero a anexa cele viitoare la cele prezente. Ne place sau nu – latina nu ne minte – verbul de bază nectere de unde nexus, desemnează juridic corectitudinea între doi indivizi astfel că a-nexarea poate fi și recuperarea a ceea ce ți-a aparținut pe drept în trecut. 

Revenind la spiritul belicos politicianist, voi cita cea mai imbatabilă definire a războiului pe care am întâlnit-o, dată de Georgel Sorin Rusu (nu e politician, mediatic nu, politolog sau analist nici atât ci realist) într-un articol semnificativ intitulat Schengen. Fragment de analiză de stat-major: „Războiul însuși  este o manifestare  dusă la paroxism de subiectivismul politic”. Adaug, anexez adică, o parafrază la Horatius referitoare la efect: Toată scrânteala politicianistă pe capul cetățenilor cade. Oare certificatul psihiatric nu ar trebui să prefațeze firesc competiția  electorală?

Concluzie: lumea e (în continuare) condusă maladiv. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *