Dacă aş avea o personalitate disciplinată mi-aş fi întocmit un itinerar precis, o listă de curiozităţi prioritare, aş fi planificat fiecare moment pentru o maximă eficienţă şi aş fi ştiut unde mă duc, de ce vreau să văd catedrala cutare, castelul cutare, muzeul X sau monumentul Y.
Aşa m-am urcat în Lufthansa şi am aterizat la Frankfurt.
N-am nici o impresie despre Frankfurt. Pentru mine pare mai mult un nume, o idee chiar, un punct de contact şi atât; coborârea din avion e un gest de transfer dintr-o lume într-alta, oraşul Frankfurt e un artificiu, un apendice util, nimic mai mult… cui îi pasă de el? Te duci la Frankfurt ca să pleci undeva şi gata.
Elementar? Sigur, dar necesar pentru că un popas european implică decizii greu de…decis.
Am decis totusi: Aachen!
De la Frankfurt la Aachen sunt vreo 200 de kilometri pe care nu i-am făcut într-o oră ca nemţii ci în două si ceva. E vară, senin şi numai 15 grade, dar ce contează; sunt în Germania şi îmi încep călătoria într-un oraş unde “32 Holy Roman Kings and Queens were crowned”, cum zice un ghid turistic; direct spus, un oraş în care istoria s-a aşezat, s-a oprit, aş zice, pentru vreo mie şi ceva de ani.
Istorie la faţa locului.
Oraşul e mic, cel puţin după standardele contemporane – chiar şi cele europene, ce să mai vorbim de cele americane – respiră însă permanenţă, aşezare solidă în glie, ştii cum e, fiecare piatră pare crescută acolo, asfaltul modern este numai un subterfugiu al comodităţii, dincolo de el stau blocurile de piatră neclintite de vreme, de timp, vreau să zic, pur şi simplu pentru că timpul n-are dimensiunea ştiută a trecerii ci aceea impenetrabilă a eternităţii.
Aix la Chapelle sau Aachen este (a fost) capitala imperiului lui Charlemagne, Carol cel Mare, împăratul francilor, “First Holy Roman Emperor”, cel care a stopat invazia arabă în Europa şi a eradicat raidurile vikingilor asupra continentului, de fapt, primul mare conducător al Europei de vest dupa prăbuşirea Imperiului Roman.
Formidabilă carte de vizită pentru un orăşel din Westfalia, nu?
Şi două războaie mondiale s-au rostogolit peste el fără a-l putea desfiinţa, Rathaus-ul (Primărua), ridicat în 1349 pe locul fostului palat al lui Carol Cel Mare, a fost distrus în proporție de 80%, Catedrala si numeroase alte edificii plătind obolul aberaţiilor umane. Știi cum e; chiar daca ”etajerele zburătoare” (nevinovat nickname, nu!) avioanele din primul răzbi n-au lăsat urme semnificative, poate doar nume ca Von Richthofen ori Roland Garros, bombardierele celui de al doilea au pus amprenta distrugerii inevitabile.
Ei şi? Au fost refăcute!
Mândria arhitectonică a Aachenului este fără îndoială Catedrala, Domul. Arhitectul, zice istoria, este Odo ( nu Otto) din Metz şi construcţia a fost ridicată între 790(796?) si 800; 800 fiind anul încoronării lui Charlemagne ca Holy Roman Emperor. Suntem deci într-un ev mediu timpuriu, caracteristic pentru astfel de construcţii fiind sobrietatea liniilor şi o oarecare umilință, aş zice, în faţa dumnezeirii, de aici curbura “domică” a acoperișului, arcuire care implică nu numai dibăcia constructorului dar şi o supusă acceptare a divinității…
Păşitul în Catedrală devine mersul în istorie şi dincolo de ea. Un sunet de paşi pierduţi mă însoţeşte şi îl bănuiesc numai în mintea mea, dar cine ştie! Mă mişc în spaţiul tăcerii, percepţiile sunt un reflex subliminal; ce să vorbesc, ce să transmit, ce să comunic?
Un ansamblu de viziuni arhitecturale definește ceea ce vedem astăzi, curbura romanică, sobrietatea carolingiană şi mai apoi semeția gottică marcând nu numai trecerea timpului, dar şi implicaţia lui în evoluţia istorică.
Şi cum nu este întâmplător legendă şi istorie se interferează în asemenea măsură încât semnificaţia spirituală se amplifică încorporând caracteristici ale puterii vremii… Astfel, zice legenda, Catedrala a fost sfinţită în ziua de 6 Ianuarie 805 – Boboteaza(dupa calendarul gregorian) – de către Papa Leo al III-lea şi a fost dedicată lui Iisus şi (mamei lui) Sf. Maria. Verificarea factică ar avea importanţă, desigur…
Dar oricum este imposibil de “umblat” în lumea asta veche din care ne tragem fără a implica documentar cu sau fără legendă.
Aachen-ul e plin, “dă pe dinafară” chiar, 1300 de ani par a fi trecut ieri, ritmurile civilizaţiei s-au înscris fără efort aparent , firesc, fiecare vine şi pleacă şi mai ales îşi lasă urmele.
Oraşul este totuşi – cu tot cu urmele lui – astăzi şi sigur cel pe care îl vedem cu sau fără implicaţiile dramatico-istorice: civilizat, modern, agitat chiar, după tipicul epocii în care trăim, are un aer pestriţ, nu numai pentru că e plin cu turişti ci şi pentru că lumea din afară a năvălit permanent, ca să zic aşa, s-a aşezat ca la ea acasă şi probabil că e la ea acasă; turcii au băcăniile lor, italienii au umplut magazinele cu pantofii lor,“fashion gurus” au boutique-urile lor, americanii au transmis “fast food, jeans, running shoes şi multe altele (bune sau rele!), iar nemţii par a accepta acest amalgam specific noii Europe.
Cât de “nouă”ar putea fi Europa acum rămâne de văzut!
