Un deziderat inuman – eradicarea corupției

Suntem obișnuiți cu o serie de inepții imperative servite periodic de conducătorii noștri (dar și ai altora… ) mai mult pentru a-și mișca mandibula; printre ele se numără cu o constanță bine măsurată (adică înainte și după alegeri) eradicarea corupției; accentul se pune adesea preponderent pe vămi, deși, în calitate de cetățean responsabil și onest, te poți întreba fie și lăuntric, dacă la hotare, la limesul Țării e cum e, ce-o fi intra? 

Răspunsul e simplu: o continuare augmentată, că doară suntem oameni, fenomenul – vom vedea – fiind unul profund uman. Lucrurile sunt relativ clare: verbul a eradica ne întoarce prin italiană iarăși la eradicare latin (cf. același DEX) format din ex și radice din rădăcină, însemnând a dezrădăcina, a smulge de la rădăcină, a desființa (la figurat).

Problema însă nu o reprezintă actul posibil barbar al smulgerii din rădăcină ci corupția și nu pentru că e din nou din latină, din corruptio (prin fr,,  probabil nu întâmplător… ), ci pentru că substantivul trimite la copiosul verb corrumpere: a distruge, a nimici, a altera,  a corupe pe felurite paliere ale umanului social: corrumpere centuriones – a-i corupe pe centurioni ( mai ales pentru a-l elimina pe cel păzit de ei), corrumpere mulierem –  a seduce o femeie (de la caz la caz în funcție de experiență și posibilități… ), corrumpere auro, pretio,a corupe cu aur, cu bani; în fine dar nicidecum la urmă ci mai mult decât evident prin sentințele nerușinate pe care la auzim sententias iudicum corrumpere – a cumpăra sentințele judecătorilor. 

Umanismul continuității romane nu poate fi contestat de nimeni. Căci corrumpere este un verb al umanului, al umanității, ca și compus al lui rumpere (a rupe, a sfâșia, a crăpa)  care are și profund omenescul înțeles de a face să crape de invidie, de ciudă, de necaz… pe cineva. Astfel văzută și înțeleasă corupția – adică până la cele dintâi simțiri omenești, ca strădanie infatigabilă pentru mai mult, mai bine (personal, desigur) – e limpede pentru orice individ integru mintal  că a clama, ca politician, eradicarea ei e o probă fie de fariseism (că doară nu te smulgi din rădăcini pe tine însuți chiar dacă presupunem prin absurd că ai citit comedia lui Terentius Cel ce se pedepsește pe sine însuși), fie sindrom mesianic, ceea ce ar fi cu atât mai grav cu cât cele etern umane sunt pilduitoare (chiar) și în Sfânta Scriptură; vezi pilda vameșului, că tot am pornit de la ei…

Deci, realist parafrazând un clasicist francez, să acceptăm că, precum tragedia, și corupția va dispare odată cu ultimul om. Subliniez: nu numai la noi. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *