Am început să scârțâi din toate încheieturile. Trec anii, nu putem rămâne la fel. Nu mă mai mișc atât de rapid, chiar dacă îmi doresc foarte mult să o fac. Parcă oftez din toate baierele și abia aștept să rămân nemișcată.
E bine că acum mă mișc rar. Cel mult de patru-cinci ori ori pe lună. Asta pentru că niciodată nu ajung la aceeași oră. Înainte, cu ani buni în urmă, mă mișcam rapid în fiecare zi, și la ducere și la întoarcere. Era o plăcere să mă mișc, mai că mă închipuiam făcând piruete.
M-a adus în locul în care sunt de mai bine de treizeci de ani, un bărbat vesel, între două vârste care avea și copii și nepoți. Pe unii i-am văzut crescând, pe unii îmbătrânind. Și, din păcate, după multă vreme, pe unii nu i-am mai văzut deloc. Au rămas doar două persoane cu care locuiesc permanent. Ei nici măcar nu au nevoie de mine, așa că mă odihnesc, până când mă trezește bărbatul, de regulă noaptea, ca să primesc oaspeții.
Cel mai mult mă distrez cu Bobiță, actualul câine al familiei. Am crescut cu Otto, Richie și Bruno și m-am întristat de fiecare dată când au părăsit curtea. Dar și Bobiță este de treabă. Cel mai mult se bucură când vin oaspeții. Le sare pe mașini, le zgârie, dar ei nu se supără, îl iau în brațe, îl mângâie și îi aduc și bunătăți de mâncare. Și bărbatul și femeia se bucură enorm când vin ei. Atunci, pentru câteva zile, este multă rumoare, un du-te vino vesel, sunt nevoită să mă mișc foarte mult și chiar fac eforturi, pentru că îmi sunt tare dragi oaspeții. I-am văzut crescând și plecând de acasă și mă bucur și eu mult, de fiecare dată când revin, fie și pentru câteva zile. Îmi place mai ales de sărbători pentru că mă îmbodobesc și pe mine și câteodată, vara, îmi schimbă culoarea. Dacă ar fi după mine, aș alege, de fiecare dată, un verde crud. Din păcate, nu e după mine, așa că, mă mai trezesc din când în când cu câte un gri obositor, dar nu am ce face. Ultima oară am fost tare murdară din cauza lui Bobiță. Ningea frumos, cum nu a mai nins de mult și el s-a tăvălit în zăpadă toată ziua, până când a început să se topească și și-a murdărit blana cu noroi. Apoi a sărit pe mine. M-am simțit foarte rău.
Ce ninsori erau în urmă cu treizeci de ani….copiii mergeau la derleduș, își luau săniuța și se întorceau seara dârdâind. Casa era plină, părinții veneau de la serviciu, bunicii aveau grijă de nepoți, iar zilele nu erau niciodată la fel. Acum, au rămas părinții. Copiii vin, după cum povesteam, în fiecare lună, dar nu ajung niciodată în același timp. Cred că vin din locuri diferite, pentru că numerele de la mașină nu se aseamănă deloc. Nu știi unde te duce viața. Uitați-vă la mine! Sunt o bătrână poartă metalică, ușor scorojită care se deschide pentru a primi mașinile celor mai dragi oaspeți care revin, din când în când, în locul copilăriei și, pentru câteva zile, familia se reunește, de parcă timpul nu a trecut peste noi toți.
La plecare, când sunt deschisă pentru a le permite să iasă din curte, văd parcă lacrimile în ochii părinților, la fel cum le voi revedea zâmbetul când oaspeții dragi vor reveni.
