În Maestrul și Makarenko (Ratio et Revelatio, 2023), Liliana Corobca își continuă preocupările pentru istoria recentă a Estului european din spațiul ex-sovietic și românesc. Cel puțin ficțional, le-am mai întâlnit în două dintre ultimele ei romane, Caiet de cenzor (2017) și Capătul drumului (2018). Autoarea a reușit de fiecare dată să ficționalizeze astfel încât jocul cu documentele de arhivă, cu perspectivele, cu personajele și cu poveștile lor „de viață” să conserve implicațiile dramatice ale realităților dure pe care le-a literaturizat atât de adecvat. Noua ei carte prelucrează din nou o temă adiacentă: implicațiile teoriilor pedagogice ale celebrului autor și educator sovietic Anton Makarenko. Formula narativă a Lilianei Corobca e iarăși originală. Subintitulat „roman științific”, Maestrul și Makarenko e o combinație inclasabilă de distopie huxleyană, proză ironic-fantastică bulgakoviană și eseu cu temă anunțată, o compoziție intertextuală cu o mulțime de ramificații istorice și literare, în care documentele de arhivă, referințele precise (notele de subsol sunt cât se poate de acribioase), citatele in extenso și alegațiile pur științifice se îmbină cu cele mai abracadabrante scene imaginare. Absurdul și umorul negru predomină, la fel și inserțiile metaliterare, căci romanul e, de fapt, o imensă înscenare cu autorul ieșind complice de după cortină, pentru a comenta, a explica și a vorbi cu cititorul și cu propriile personaje.
La orice căutare pe internet pentru numele „Makarenko” rezultatul va fi că e un pedagog sovietic (eventual de origine ucrainiană), responsabil de ideea reeducării indezirabililor politici prin muncă forțată, brutalitate și acțiune colectivă. Aceasta e opinia majorității autorilor de mainstream, preluată inclusiv de cele mai credibile surse istorice care s-au ocupat de fenomenul reeducării din gulaguri, metodă trecută în regimurile din întreg blocul comunist. Puțini sunt cei care-l trec pe Makarenko între teoreticienii și practicienii care au schimbat pozitiv felul în care pot fi transfigurate comportamente și mentalități. Ei bine, Liliana Corobca se numără printre aceștia din urmă și-și propune să demonstreze în romanul său că autorul atât de incriminatului Poem pedagogic a fost greșit citat, greșit înțeles și greșit depozitat în memoria istorică a detențiilor politice de dinainte de 1990. Pentru asta, imaginează o poveste fantastă în care însuși scriitorul Mihail Bulgakov, „Maestrul”, înregistrat de mult ca cetățean al Raiului din ceruri, e trimis împreuă cu nu mai puțin celebrul său motan la terifianta închisoare de la Pitești, pentru a finaliza procesul prin care Anton Makarenko să fie definitiv disculpat de ideile ce i se atribuiseră de savanți, alături de dracii răuvoitori. Aceștia din urmă, printr-o protocolară scrisoare acuzatoare trimisă îngerilor, ceruseră ca pedagogul să le fie dat „jos”, în Iad, înșirând așa-zisele lui contribuții la dezvoltarea metodelor violente de anchetă din cadrul „experimentului Pitești”. Purtat într-o trăsură condusă de vizitii încornorați, Maestrul descinde nu doar pe șoseaua București-Pitești, de atunci (anii 1950) și de-acum (2020), nu doar în ce a fost și ce-a mai rămas din închisoarea de tristă amintire, nu doar alături de naratorul dornic să scrie o carte la subiect, ci și în compartimente neprevăzute ale Raiului și-n cercuri cronologice viitoare ale Pământului, când omenirea s-a transformat atât de radical, încât a depășit limbajul articulat, corporalitatea, simțurile convenționale și felul de-a performa cultura. Oscilând între geografia dantescă a Universului, concepțiile populare despre Rai și Iad și demonologia lui Bulgakov, asistăm, în etapele de alcătuire a apologiei lui Makarenko, la o mulțime de alte trimiteri și paranteze: dialoguri dintre ființele reale și fantastice, scene de anchetă de la Pitești, aspecte teoretice legate de educația colectivă, biografia detaliată a pedagogului în cauză (familie, greșeli, compromisuri, crize), ethosul vestitelor colonii pentru orfanii ruși de după 1917, frânturi din biografiile celor cu care Makarenko a avut contact, aspecte din viața socială și politică a Rusiei bolșevic-staliniste (Războiul Civil, alcătuirea CEKA și NKVD, epurările, Gulagul) și a României de după 1946. Sunt citate opinii și lucrări, sunt date nume, titluri și linkuri, se comentează pozitiv și polemic, sunt prezente contextualizări și recontextualizări ale unor fapte, fenomene și idei și toate concură în a da verdictul final: tot ce a făcut și a scris Makarenko a fost instrumentalizat politic, din ignoranță sau rea voință, și a fost deturnat de la intențiile sale originare. „Iar toți cei care au identificat în povestea frumoasă a lui Makarenko «metode» de formare a «omului nou» și au vrut apoi să le aplice s-au înșelat, iar pe alocuri, cu rezultate de-a dreptul abominabile (vezi iarăși «fenomenul Pitești»).”; „Pentru mulți, e greu de conceput că omul, așa cum l-a văzut și educat Makarenko, nu are nimic de-a face cu acel reprobabil politizat «homo sovieticus»”; „Anton Makarenko nu este vinovat de utilizarea în scopuri criminale a ideilor sale pedagogice”. Finalul cărții coincide cu finalul dorit al procesului și cu despărțirea naratorului de personajele însoțitoare, nu înainte de-a le trimite într-un alt cerc spațio-temporal (la fel de eronat) – în Parisul contemporan, unde oamenii s-au îngrămădit repede să le facă poze și să le posteze pe rețelele sociale.
Palimpsest de stiluri și discursuri, „romanul științific” al Lilianei Corobca nu demonstrează doar nevinovăția lui Anton Makarenko, ci și cât de fragilă e granița dintre eroare și adevăr. Și, nu mai puțin, subliniază încă o dată, dacă mai era nevoie, o nouă ieșire publică a unei prozatoare deosebit de înzestrate.
