Nu știe cum a ajuns acolo. Îi era foame și de trei zile căuta mâncare. Tufișul era verde și plin de sevă. Nu i-a văzut țepii, nici firicelele mici care se împleteau de la o frunză la alta. De parcă dacă le-ar fi văzut ar fi contat… Îi era foame, doar asta conta. Foamea era un tâlhar care-i dădea târcoale de mult.
De trei zile cutreiera. De trei zile o lăsase acasă, cu ochii umezi, rugători. Ea nu-i spusese un cuvânt. Doar îl privise lung. Îl lăsase să plece. Iar el o lăsase să rămână, cu copilul lor, proaspăt născut. Era un flăcău bine legat, cu aceiași ochi frumoși ai mamei lui și același temperament de nestins al tatălui. Dar era încă prea mic, prea fragil ca să facă față drumului lung. Nu știa unde aveau să găsească mâncare. Seceta uscase tot și Moria era plină de pietre și vreascuri. O țară a pustiirii și a urâciunii care aștepta gloria zilelor ce va să vie. Cu vreascurile puteai aprinde un foc mare pentru Atotputernicul, puteai să faci arderi de tot, dar nu puteai să mănânci. S-a uitat în ochii lor și a știut că, dacă nu va pleca, vor muri cu toții. Ce fel de părinte e acela care poate să-și privească copilul pierind? Moria cerea sacrificii. Oamenii cereau sacrificii. Atotputernicul cerea sacrificii. Dar el nu era decât un părinte care nu voia sacrificii. Ce-i păsa lui de Moria și de oameni și de Atotputernic?
Așa că a plecat și a cutreierat Moria în lung și în lat până a găsit tufișul, singurul, printre pietre și vreascuri, pe stânca albită de soare. Trei zile a durat până l-a găsit. Trei zile vor cutreiera oamenii în țara Moriei, în căutarea celui dispărut. Dar va mai trece mult până atunci. Astăzi, aici, e doar el. Și tufișul. Singurul lui prieten. Adevăratul lui prieten. I se umplu ochii de lacrimi la vederea lui. Sunt salvați. Și el, și ea, și copilul lor. Nu vor muri de foame. Se va întoarce și îi va aduce aici. Lapte și miere vor curge pe muntele Moria și ei nu vor mai cunoaște foamea. Foamea e un tâlhar care dă târcoale. Dar Atotputernicul l-a scăpat de ea. Atotputernicul i-a scos tufișul în cale. Atotputernicul i-a călăuzit pașii. Atotputernicul care le vede pe toate și le știe pe toate l-a salvat. I-a salvat pe toți.
Intră adânc printre frunze, culege mugurii fragezi, își umple gura de răcoarea lor după soarele Moriei. Și de-abia atunci îi vede. Bărbatul și băiatul cu privirea pierdută, în care se oglindea privirea băiatului lăsat în urmă. La început i-a văzut doar pe ei. De-abia cum își dă seama că ar fi trebuit să vadă focul dansând lângă ei. Dar nu l-a văzut. A văzut doar silueta bărbatului cu mâna întinsă către băiat. Lama cuțitului strălucea în soare. Băiatul frumos, bine îmbrăcat, în costumul lui cel mai bun, era legat deasupra lemnelor, cu privirea în gol. Din ochii lui blânzi lumina plecase. S-a gândit la copilul lăsat în urmă. N-ar fi putut să-i îndure privirea fără lumină. Dar ce fel de părinte e acela care poate să-și privească copilul pierind? Moria cerea sacrificii. Oamenii cereau sacrificii. Atotputernicul cerea sacrificii. Dar el nu era decât un părinte care nu voia sacrificii.
Se uită la bărbatul cu cuțitul în mână și la băiatul legat, cu privirea goală și ochii i se umplu de lacrimi. Poate că sentimentalismul lui l-a pierdut, poate că ochii blânzi care l-au privit rugător când a plecat de acasă, sau poate că îngerul Domnului care își făcea zborul de frumusețe în jurul tufișului s-a plictisit să privească și l-a împins ușurel. Tot ce știe e că nu mai poate îndura. Bărbatul. Cuțitul. Băiatul legat. Trebuie să facă ceva. S-a mișcat și a simțit cum părul i se agață în țepi și în firicelele mici care se împleteau de la o frunză la alta. Trebuia să iasă, trebuia să-i strige bărbatului ”Să nu faci asta! Să nu faci asta! Nu poți să sacrifici ceea ce iubești. Atotputernicul nu va îngădui o astfel de jertfă. Ia-mă pe mine în loc. Ia-mă pe mine…” Ochii îi sunt umezi și rugători, așa cum erau ochii care l-au petrecut la plecarea de acasă.
Bărbatul s-a întors către el. Ochii de bazalt ai bărbatului se înfig în ochii lui blânzi.
”Atotputernicul mă așteaptă. Așteaptă sacrificiul. Nu pot să-l las să aștepte.”
”Ia-mă pe mine în loc. Ia-mă pe mine…”
”Nu am vrut. Dar a trebuit. După cât am așteptat și m-am rugat. Optzeci de ani am așteptat și m-am rugat până când mi l-a dat. Acum l-a cerut înapoi. Nu vreau, dar trebuie. Nu pot să-L las să aștepte.”
”Ia-mă pe mine în loc. Ia-mă pe mine…”
”Optzeci de ani am așteptat. Am așteptat și m-am rugat. Atotputernicul l-a cerut. Și iar m-am rugat și iar am așteptat. Atotputernicul Însuși va purta de grijă pentru tot.”
”Ia-mă pe mine în loc. Ia-mă pe mine…”
”N-am auzit îngerul, n-am auzit Vocea, optzeci de ani l-am așteptat și acum e legat. Atotputernicul îl așteaptă. Nu pot să-L las să aștepte.”
”Ia-mă pe mine. Atotputernicul m-a adus aici. Atotputernicul mi-a călăuzit pașii. Atotputernicul care le vede pe toate și le știe pe toate a salvat băiatul. Atotputernicul ne-a salvat pe toți. Căci ce fel de părinte e acela care poate să-și privească copilul pierind?”
Mâna bărbatului se înfige în coama lui. Lama cuțitului strălucește în soare. Foamea e un tâlhar care dă târcoale. Acum însă doar întunericul coboară peste stânca albă a Moriei. Stânca albă a Moriei se înroșește de sângele care țâșnește în valuri din gâtlejul lui. Mâna bărbatului. Lama cuțitului. Stânca albă a Moriei. Întunericul. Sângele lui. Foamea e un tâlhar cu care nu s-a mai întâlnit. S-a întâlnit cu ochii de bazalt ai bărbatului. Ochii de bazalt s-au înfipt în ochii lui blânzi până s-au îmblânzit la rândul lor și au lăsat lacrimile să se rostogolească în boabe mari translucide, amestecate cu sângele lui peste stânca albă, arsă de soare, a Moriei. Gustul sărat al morții și undeva, departe, ochii ei umezi, rugători și ochii copilului lor. Îi strivește pe toți între pleoape, în timp ce aripa apretată a îngerului care și-a încetat zborul de frumusețe îi atinge ușor fața. Aripa tremură când se întâlnește cu ochii striviți între pleoape, pentru că și îngerii pot fi sentimentali uneori. Mai ales atunci când vine vorba de iubire și sacrificiu, de părinți și copii. Ce fel de părinte e acela care poate să-și privească copilul pierind?
Ar fi putut bărbatul cu ochi de bazalt dacă el nu ar fi fost acolo? Ar fi putut îngerul? Sau poate Atotputernicul, părintele tuturor? Dar el a fost acolo și doar pe el l-au privit pierind. Tatăl nostru, carele…
Îngerul a plecat acasă. Isaac a plecat acasă. Dumnezeu și Abraham dispăruseră cu mult înainte.
Soarele coboară însângerat peste stânca Domului. Cândva, cel mai înțelept din seminția bărbatului cu ochi de bazalt a înălțat aici un Templu. Și șofarul a sunat de o sută de ori ca să-i încurajeze pe războinici. Și încă o dată pentru bucuria lor. Dar, mai presus de toate, a sunat întru slava celui Atotputernic. ”Ia-mă pe mine în loc. Ia-mă pe mine…” Dar ce fel de părinte e acela care poate să-și privească copilul pierind?
notă: Akeda este termenul ebraic pentru legare și este folosit în mod obișnuit ca referință pentru povestea biblică a sacrificiului (legării) lui Isaac. După o idee de Yehuda Amichai.
