Romanul nostru de dragoste, stângace,visător şi naiv, este capătul de drum al adolescentei care, în prag de ani, contempla viitorul înainte ca acesta să capete chip: cu litera stacojie a duşmanilor poporului înscrisă în carnea ei de către republica populară, ea nu putea spera la lumina soarelui din stemă, exilată fiind în purgatoriul provizoratului.
Romanul nostru de dragoste, timid, graţios şi anacronic, este cea din urmă pagină pe care profesoara care se îmbarca spre Gologanu o citea: drumurile prăfoase ale satului îndepărtat o cuprindeau, iar domeniul campestru i se înfăţişa, asemeni unei mici arcadiii delabrate în miezul unei lumi care nu o putea accepta cu adevărat niciodată.
Romanul nostru de dragoste, neliniştit, înseninat şi simbolist, este însuşi zidul casei pe care de demult, atât de demult, mâinile tale îl atingeau, cu iubirea unei provinciale : un gest de timiditate pe care aveam să îl regăsesc în anii care aveau să ne fie daţi, spre a fi petrecuţi sub acelaşi soare al merilor şi al grădinii , dincolo de trepidaţia istoriei ce ne urmărea, cu marşul ei cazon.
Romanul nostru de dragoste, lunatec, vetust şi melancolic, este cea din urmă dedicaţie pe pagina de gardă a cărţii pe care o ating mâinile noastre unite, de o parte şi de alta a liniei morţii: acolo unde nu se mai află decât lacrimă , mare şi cer rândurile scrise de mâna ta, cu caligrafia atentă ce nu a îmbătrânit niciodată, sunt mângăiate de vântul toamnei şi nu mai cunosc dezolarea morţii şi a trecerii.
Romanul nostru de dragoste este cel în care se strânge, modest şi tainic, desenul unui destin : promisiunile neîmplinite se îndeplinesc aici, iar vocea ta se distinge cu claritatea unui monolog de murmur, călătorind în acest aer saturat de dor şi parfum.
Romanul nostru de dragoste începe acolo unde moartea se iveşte, spre a întrerupe continuitate de vis a iubirii: intrând în timpul trecerii, am învăţat, amândoi, să preţuim visele care ne sunt date ca pe singurele culoare pe care paşii mai pot curge la unison, netulburaţi de angoasă şi de absurd.
Şi în acest roman al dragostei ce nu se poate pierde şi care nu poate trece regăsim, împotriva uitării ce îi locuieşte pe cei instalaţi în comfortul aseptic al prezentului, contururile de umbră ale morţilor cu care suntem una , acum: contopiţi cu spectrele şi prinşi în lunga conversaţie a memoriei, noi am întors spatele lumii ce curge mai departe, cu ochii aţinţiti spre un soare nepământesc.
Şi în acest roman al dragostei ne căutăm mormântul şi adăpostul: un monument fragil ce este portul din care se avântă spre larg albatroşii, dominând întinderea de ape cu visătoarea lor majestate. Aici suntem acasă, acasă în casa tremurătoare în care se adună zilele şi anii amintirilor noastre, ca un amurg ce nu mai cunoaşte nelinişte, ci doar crepuscul blând. Aici putem respira şi aici putem contempla ceea ce ochii omeneşti nu mai pot zări. Iar inimile noastre se eliberează de durere şi se deschid, timid, spre trecutul dinspre care venim, spre a se stinge în el, împăcate.
