Trieste m-a surprins în atâtea rânduri încât nici după mai mulți ani petrecuți aici nu sunt sigur cine este Sfântul protector al acestui port: San Giusto, care din catedrala cu același nume domină colinele carstice ale orașului? San Leopold al Vienei, cunoscută fiind influența și, deseori, nostalgia istorică a triestinilor după cel ce a fost odinioară cel mai mare port al Imperiului Habsburgic la Marea Adriatică? Sau poate San Marco, cel care se confundă cu Serenissima Veneția, prezentă la rândul său la tot pasul la întâlnirea cu istoria. În câteva cuvinte: îngemănare de lumi și culturi din cele mai diverse. Totuși, orașul nu este niciodată mai efervescent decât în a doua duminică a lunii octombrie, atunci când prin tradiție se desfășoară Barcolana, regata velierelor venite din toate colțurile lumii. Precedată de Barcolina, competiția maritimă a celor mici pentru că, nu-i așa, navigația, acest vis împlinit al omului dar și fascinația pentru Mare, trebuie transmise pe mai departe, regata sus-menționată, ajunsă la ediția numărul 54, ne dezvăluie un oraș la zenit.
Freamătul valurilor, desfășurarea catargelor în bătaia vântului, traseul și prezența trenului istoric Veneția – Trieste al anilor 1960 denumit Arlecchino (nu putea lipsi tocmai commedia del’arte!), startul celor peste două mii de ambarcațiuni de la linia Barcola-Miramare și sosirea în fața simbolului citadin Piazza Unità d’Italia, toate acestea constituie crâmpeie din frumusețea lumii: simfonie de culori, simțirea respirației Mării și a ceea ce Radu Tudoran numea atât de frumos „apa, luată de vânt de pe crestele valurilor…”.
Prezent și pierdut cumva în forfota mulțimii de pe cheiuri, mă alătur bucuriei unei comunități însă cumva găsesc puterea de a reflecta, câteva secunde, la avatarurile istoriei și totodată la amintirile adolescenței. Acestea se reîntorc și îmi invadează sufletul, prinos al unor imagini și sentimente înduioșătoare ce îmi aparțin numai mie. Avataruri ale istoriei atunci când mă gândesc, la ceas de sărbătoare, la cuvintele de odinioară ale lui Winston Churchill: „De la Stettin de pe Baltica până la Trieste în Adriatica o Cortină de Fier s-a lăsat asupra continentului”. Dragi cititori, Cortina s-a ridicat. Să nu o mai lăsăm niciodată să coboare, spectacolul este prea frumos….
Amintiri din adolescență atunci când, cu ochii minții, scot din raft cartea „Un port la răsărit” a lui Radu Tudoran și citesc din nou despre Mare, despre „tristețea sfâșietoare a atâtor așteptări”, despre întrebarea pe care până astăzi nu am uitat-o: „Spune-mi, rămâi toată vara aici?”. Amintiri din copilărie însă atunci când realizez, precum florentinul Lorenzo de Medici, că timpul revine și când, singur în mulțime însă nu mai puțin molipsit de entuziasmul din jur, strig către concurenții din zare ce însă nu mă aud, sau poate că da: „Toate pânzele sus!” Sunt din nou copil, membru al echipajului goeletei „Speranța” și caut ceva anume: Pe Anton Lupan? Pe Pierre Vaillant? Un țărm de Mare? Sau poate, adolescent dintotdeauna, o caut pe Ea și o întreb din nou știind că anumite veri nu se încheie niciodată: „Spune-mi, rămâi toată vara aici?”
PS: Articolul a fost inițial publicat în Revista „Argeș”, Anul XXII (LVI), nr.12 (486), decembrie 2022, pg.20.
