Serghei Lebedev, stabilit la Berlin și considerat de critica literară occidentală unul dintre cei mai buni scriitori ruși contemporani din generația mai tânără, sondează efectele „trecutului prezent”[1] sovietic asupra memoriei colective și individuale. În romanul său de debut, apărut în 2011 și publicat în limba engleză cu titlul Oblivion în 2016, autorul, de o rară forță poetică și sensibilitate filosofică, ridică vălul amneziei de pe realitatea lagărelor de detenție Gulag. Fără să alunece în moralizare insistentă, arată cum sub suprafața a ceea ce numim „spiritul vremurilor” există o dimensiune profundă și clară a binelui și a răului sau, ca să-l parafrazez pe Lev Șestov: a libertății și a păcatului.
„Mă aflu la granița Europei”[2]. Citită într-un context istoric în care tensiunea dihotomiei Europa-Rusia dobândește proporții dramatice, această frază de deschidere transformă narațiunea într-un refuz al conivenței scelerate cu regimul autocratic și într-o emoționantă expresie a dorinței intelectualului rus de a-și afirma apartenența la identitatea europeană, pe care o simte pentru prima oară tocmai „acolo unde forța vitală a Europei slăbește”. Nu întâmplător, din roman lipsește preocuparea pentru ceea ce cultura occidentală numește admirativ „suflet rus”, dar care este de fapt suma momentelor în care cultura rusă, depășindu-și limitele naționale, s-a înălțat la nivelul umanului universal…
Lunga călătorie cu accente autobiografice în labirintul memoriei, vigilent păzit de minotaurul tăcerii complice, se încheie cu reiterarea frazei inițiale, dar cu o completare care se constituie într-o veritabilă ars poetica și reafirmă obligația intelectualului de a nu tăcea în fața răului: „Mă aflu la granița Europei și îmi încep călătoria de întoarcere – prin cuvinte”.
Bogat în descrieri ale naturii de o frumusețe răvășitoare și meditații filosofice, textul reverberează, chiar pe primele pagini, afirmația lui Wittgenstein despre limitele limbii ca limite ale lumii. Dacă „patria ta este limba ta” în afara căreia nu exiști, atunci minciuna violentează lumea însăși. Când deformezi trecutul prin manipularea memoriei, nu trecutul îl falsifici, ci pe tine însuți, pentru că nu permiți realității incontestabile a trecutului să vorbească prin memoria ta.
Într-o scenă finală halucinantă, naratorul – geolog, precum autorul, pe care expedițiile îl duc în Siberia – se găsește într-o groapă cu morții conservați de permafrost, încălzind cadavrele înghețate cu propria căldură vie, știind că după ce urcă și iese la suprafață, groapa va dispărea. Simbolismul momentului este copleșitor.
Călătoria temerară în trecutul sovietic infam al Rusiei începe în copilăria naratorului, marcată de prezența unui personaj orb, poreclit Bunicul II. Ajuns la maturitate, naratorul parcurge drumul în sens invers, dinspre prezent spre trecut și încearcă să elucideze misterul enigmaticului bunic „adoptiv”, pornind de la niște jucării-suveniruri și o scrisoare rămase după moartea acestuia.
Dacă la Maria Stepanova, un alt scrib rus contemporan al memoriei cu predilecții eseistice, obiectele – cu inevitabilele lor deficiențe produse în procesul de supraviețuire – participă reticent la efortul mnezic, la Lebedev ele sunt mementouri ale obligației morale de a nu înceta în acest efort. Pentru el, obiectele trecutului poartă în ele însele „sufletul evenimentului, chintesența sensului providențial al acestuia penetrează obiectele și ne vorbește prin ele”.
Cu gingașe antene sufletești, naratorul-copil percepe semnele care trădează natura adevărată a Bunicului II, un „sibarit al morții”. O entitate închisă, insondabilă, acesta nu își ascunde trecutul prin minciună, ci îl maschează prin tăcere. Psihologul britanic Frederic C. Bartlett arată că dispariția evenimentelor sau faptelor trecute nu se datorează uitării, ci „restructurării de sens a memoriei”. În povestea lui Lebedev această restructurare are loc cu complicitatea adulților care ignoră trecutul odios al bătrânului: „toată lumea practica cu sârguință meschinul sport al memoriei personale și nimeni nu se mai ocupa de cea colectivă”. Observ aici o remarcabilă declarație de poziție din partea autorului: evadarea în memoria personală a zăpezilor, a livezilor, a măruntei vieți cotidiene, echivalează cu închiderea ochilor în fața răului – astăzi deseori eufemizată ca neutralitate.
Complexul text al lui Lebedev este construit din relatări, amintiri, vise și viziuni, aranjate ca niște păpuși Matrioșka, din care efortul desfacerii aduce la lumină adevărul despre Bunicul II și atrocitățile săvârșite de acesta și de regimul căruia îi slujea.
Stilul lui Lebedev se distinge prin profunzimea gândirii cu care conferă un sens simbolic evenimentelor consemnate. De exemplu, descrierea exploatării minereului de uraniu este un prilej pentru o formula o aptă critică a marxismului. Uraniul, care rezistă formelor permanente, este înfățișat ca o ființă sterilă, exact ca progresismul, și naratorului i se pare grăitor că a fost descoperit tocmai în anul în care a început Revoluția Franceză.
În stăruința de a umple lacunele memoriei, naratorul, glas ce strigă în pustie, nu are alt însoțitor decât prezența intertextuală a lui Ghilgameș, din a cărui epopee reia dialogul inspirator purtat cu Omul-Scorpie. Nu îl oprește nici anestezia morală instalată în generația mai vârstnică a lumii post-sovietice mărginite, suspicioase sau dezorientate, care știe de realitatea lagărelor sau chiar a contribuit la aceasta. Într-un interviu acordat ziarului The Guardian, scriitorul, comentând faptele regimului putinist, pune un diagnostic limpede: „răul nou își are rădăcina în răul vechi”, o ereditate trecută sub tăcere.
Din momentul în care arheologul solitar al memoriei ajunge în localitatea construită în jurul carierei în care lucraseră deținuții, portretizarea devine mai pregnantă. Întâlnirea cu bătrânul corespondent al Bunicului II, pentru care confesiunea este doar un mijloc de a păstra iluzia importanței proprii, confirmă observația lui Hannah Arendt despre banalitatea răului.
Natura propagandei este explorată cu acuitate în dezvăluirea detaliilor despre Bunicul II, care a fost chiar comandant al lagărului de muncă silnică. Dacă fluierul sculptat de un deținut îi deschide fiului Bunicului II poarta libertății interioare, lagărul de jucărie comandat de Bunicul II, după ce îi confiscă acestuia darul deținutului, va provoca moartea băiatului. Într-un proces artizanal care evocă tabloul totalitarismului pictat de Christoph Ransmayr în Cox sau mersul timpului, reprezentarea lagărului sub forma unei jucării face din această oroare a istoriei obiectul unui act creator propagandistic, care insinuează că răul ar fi compatibil cu creația, deci cu viața. Prin deturnarea perfidă a rostului artei, Bunicul II – și prin extensie, propagandistul – săvârșește ceea ce Lebedev numește „crimă împotriva realității”.
Pasajele care prezintă toate aceste evenimente familiale formează o cutremurătoare reprezentare a jertfei aduse în numele adevărului. În centrul acesteia se află fiul, al cărui suflet angelic refuză să se închine răului estetizat și care își întâlnește moartea tragică în cariera dinamitată pentru exploatarea eudialitului. Minereul roșu transformă roca într-un zid al acuzării. E imposibil să nu auzim aici ecoul cuvintelor lui Hristos: „dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”.
Sub pana unui autor mai puțin sensibil, povestea ar fi culminat cu această descoperire zguduitoare. Însă Lebedev pătrunde și mai adânc, în memoria ontologică a omenirii, și își poartă naratorul mai departe, pe o insulă aproape mitică, sugerând originea spirituală a răului. Aici, unde naratorul simte că a ajuns la „limitele memoriei”, referințele biblice se înmulțesc, dar creionează un negativ al creației. Barca prin care unii deținuți au fost exilați pe insule este o inversare a Arcei lui Noe. În „paradisul polar”, exilații nu sunt dispuși să mănânce fructul fals al pomului, pe care îl leagă de creangă cu fire pe durata vizitei oficialităților. Refuzul deținuților de a mușca din mărul mincinos, dându-l mai departe din mână în mână, îndestulează comunitatea nenorociților prin simpla privire. Paralelismul cu minunea hristică a înmulțirii pâinilor este explicitată de povestitor.
Apogeul ideatic este atins într-o nouă stație delirantă a călătoriei, în care naratorul întâlnește trei bătrâni orbi, de nedistins unul de celălalt, depersonalizați, șezând lângă un măr, element surprinzător în această zonă geografică și plantat pe sol furat. Trista treime a morții poartă chipul țării care „s-a protejat față de prezent prin orbire, apoi a rămas blocată în ea”.
Serghei Lebedev: Oblivion (Limita uitării). Head of Zeus, 2022. Trad. engl. Antonina W. Bouis
NOTE:
[1] Expresia este chiar titlul celui mai recent volum de proză scurtă al autorului.
În limba română, a apărut romanul Serghei Lebedev: Imposibil de urmărit, Editura Trei, 2022. Trad. Monica Vlad
[2] Citatele din roman sunt reproduse în traducerea mea după ediția în limba engleză.
