Toamna târzie a unui Forsyte

”Well, I’ve been afraid of changin’

‘Cause I’ve built my life around you

But time makes you bolder

Even children get older

And I’m getting older, too.”

Titlul celui de-al doilea volum din Forsyte Saga era, de fapt, “Vara târzie a unui Forsyte”, dar ei îi plăcea mai mult cum suna “toamna târzie”… Și i se părea că subliniază mai bine ideea. Romanul lui Galsworthy și versurile cântecului lui Fleetwood Mac o făceau să se gândească la el. Bătrânul Jolyon reprezenta esența aristocrației britanice, a unei clase apuse. Așa și el, deși în esență, el era mai degrabă o combinație între Jolyon și Soames. Îl asociase cu Jolyon, atunci când se gândea la ultimii lui ani, ca bunic iubitor, din cauza unei poze în care își ține nepoata de subțiori ca să ajungă la geam. Felul în care cade lumina printre frunzele răsfrânte deasupra balconului, delicatețea botticelliană a profilului copilei, încadrat de buclele castanii, în timp ce ea surâde luminii, frunzelor, izbânzii de a fi ajuns la înălțimea geamului… Și chipul lui aplecat deasupra ei, grijuliu și fragil în același timp, cu părul înzăpezit, în contrast cu soarele, cu frunzele, cu vara-toamnă de afară, cu viața care pulsează în tot restul tabloului. I-ar fi plăcut să creadă că și el își va găsi liniștea, așa cum și-o găsise bătrânul Jolyon, sub un stejar bătrân, dar stejarul era metafora bătrânului Jolyon. Oare ce copac i s-ar fi potrivit lui? Cine a fost el cu adevărat și cine a rămas acum? Doamne, cât de mult l-a iubit! Doamne, cât de mult l-a urât… În măsura în care ea ar fi în stare vreodată să urască. Un tip i-a spus la un moment dat “Gata, m-am lămurit, ești incapabilă să faci răul!”, pe un ton de dispreț amestecat cu dezamăgire. Da, era incapabilă să facă răul. Era incapabilă să urască. Și totuși, fusese atât de furioasă pe el…atât de furioasă! Ani în șir. Toată copilăria ei, după ce renunțase să-l mai iubească și să aștepte iubire, toată adolescența ei în care plătise neiubirea în care o crescuse cu ceea ce alții au definit ca inaccesibilitate, toată tinerețea ei în care căutase să întâlnească în ceilalți toate neîntâlnirile cu el.( Al naibii Freud ăsta, cu complexul lui oedipian cu tot!) Până când a învățat că el nu știa să iubească altfel, până când toate femeile care apăruseră în viața lui după mama ei îi reproșaseră că ea este singura din universul lui de femei pe care o iubește. Asta înainte să apară Hanna, pe care spera că o iubește mai mult decât pe ea. Așa cum îți sărea în ochi în poza aia. De altfel, cu Hanna era mult mai îngăduitor decât fusese cu ea copil. Atâta a știut. Atâta a putut. Iar ei îi trebuiseră peste patruzeci de ani să înțeleagă asta. Să înțeleagă ceea ce mama ei îi spusese înainte să moară. Că să-i ceri lui să iubească e ca și când i-ai cere unui olog să execute un grațios pas de deux.

Și totuși…Printre crâmpeiele de furie, printre lacrimi, printre deșerturile străbătute cu gâtlejul uscat după dragoste, după căldură, după protecție (cât de bine știe că o mare parte din armurile astea pe care le târăște după ea i le datorează), undeva, din când în când, printre criticile permanente, cu iz rasist și misogin (“Ia te uită, nici țigăncușa aia din colț nu este atât de murdară! Până și aia se joacă mai frumos și are grijă de hainele ei!”, “Vai, ce oribil, zici ca ești copil de țigani, cu părul ăsta în ochi! Ce mizerie, numai țărăncile stau cu părul despletit până la brâu”, “Nț, nț, nț, îngrozitor ce unghii pictate ai, ești bolnavă sau ce ai pățit?”), printre scatoalcele scurte, cu scop educativ, ori de câte ori îl deranja când se uita la televizor sau când o certa să nu mai scrie cu nasul așa aproape de caiet (nu erau niște scatoalce s-o rupă, nici măcar nu le simțea, dar umilința și furia că era nedreptățită pentru că și-o lua chipurile din cauza faptului că făcea intenționat toate prostioarele alea de copil, special pentru a-i strica lui buna dispoziție, o turbau mai tare decât o bătaie zdravănă, dar cinstită, pe merit), printre toate momentele în care o lăsa baltă și nu o susținea în nici un conflict cu absolut nimeni (prin definiție, întotdeauna, celălalt avea dreptate), printre toate acestea și dincolo de ele, erau momentele în care, în felul lui particular, fără cuvinte, complet lipsit de tandrețe, îi spunea că o iubește.

Era mică-mică. O lua în brațe și o arunca în tavan, în hohotele ei de râs și protestele înspăimântate ale mamei ei. (Oare de atunci i s-o fi trăgând dorul de zbor?) Ea ar fi vrut ca el să petreacă mai mult timp cu ea, să se joace mai mult. Dar el nu avea întotdeauna timp. Și nici chef. Imaginea care îi urmărește copilăria și i-o umbrește este cu el venind de la muncă, veșnic obosit, veșnic nemulțumit, veșnic plictisit. Se așază pe fotoliul de sub lampadar, cu o carte în brațe și cu televizorul deschis și ignoră tot ce se întâmplă în jurul lui. Reacționează doar atunci când ea încearcă să-i atragă atenția. Se răstește, o insultă, uneori o scatolcește scurt… O rănește într-un mod de care nu este conștient. Ea va ști la un moment dat că toate astea nu au existat decât pentru ea. Pentru el erau firești, automatisme banale, fără semnificație, ca atunci când tragi apa la veceu și nimeni și nimic nu l-ar fi putut convinge vreodată că greșește. Câte cicatrici purtăm și cât de tributari suntem răului pe care un părinte pe jumătate narcisist, pe jumătate dominator, îl aduce în viața noastră? De câte ori găsim curajul să ne exorcizăm și să mergem înainte? Să nu înțepenim în caruselul suferințelor și neiubirilor pe care le lasă în sufletele noastre? De câte ori îi iertăm cu adevărat? De câte ori ne iertăm pe noi? Transformăm în subiecte tabu și hotărâm că e de prost gust și neelegant să discutăm despre ei și despre răul din noi, rămas în urma lor. Majoritatea vor vărsa tot răul ăsta asupra celor din jur și ea a văzut nenumărați oameni care poartă războaiele neîncheiate cu părinții lor împotriva celorlalți. Care îi rănesc, aparent gratuit, chiar și pe cei pe care-i iubesc, într-o încercare disperată de a-și lua revanșa față de cei care i-au trimis în lume cu suflete mutilate. Cei mai mulți caută cu disperare dragostea pe care n-au primit-o. Fără să înțeleagă că singurul mod în care poți rupe blestemul este iubind. Tu însuți. Dăruind ceea ce n-ai primit niciodată. În ciuda a tot și a toate. Și să încerci să-ți amintești. Fără ură și fără patimă. Și să înțelegi. Să înțelegi de ce. Și să înțelegi unde nu trebuie să mai fii niciodată. Și unde nu trebuie să ajungi.

Asta se străduia să facă. Mai ales acum. Când îi era atât de milă de el. Când îl vedea căutându-se și negăsindu-se printre meandrele bolii. Agățându-se de ea. Neputincios ca un copil. El care o învățase întotdeauna ca bunătatea si fragilitatea sunt semne de slăbiciune. Doar că ea refuzase să nu mai fie vulnerabilă și bună. Și astfel își născuse cel mai ciudat paradox: era puternică și vulnerabilă în același timp. El era mândru de ea. El care era un misogin convins îi făcea cel mai bizar compliment și cel mai mare pe care știa să îl facă vreunei femei: “Faci lucruri pe care puțini bărbați sunt în stare să le facă.” Iar ea nu îi vorbise niciodată de vulnerabilitatea ei. El nu-i văzuse niciodată lacrimile. De altfel, cu timpul, învățase să nu plângă niciodată cu public. Părea că mai toți bărbații pe care îi întâlnea erau speriați de lacrimile ei. Ca și când în fiecare dintre ei pândea el. Deși își jurase că niciodată n-o să se mărite cu un bărbat ca el.

Și iarăși, printre cârcoteli și pisălogeli sterile, insulte și nemulțumiri, momentele în care era cu adevărat tatăl ei. Cum era atunci când pleca din țară. Momentele alea în care îi era dor de el. Când uita cât de furioasă era în rest. Când îl iubea și proiecta asupra lui imaginea a ceea ce ar fi trebuit să fie. Când el alimenta această imagine cu scrisori în care îi povestea de toate locurile pe care le vedea. Când încheia cu cuvintele tandre pe care acasă le ocolea. Ca și când de la depărtare n-ar mai fi avut aceeași greutate și ar fi putut să le spună fără să se simtă slab. Și totuși, când ajungea acasă, în cele două-trei valize uriașe, nu era niciodată ceea ce îl rugase să îi aducă. Nu erau lucruri scumpe, erau flecuștețe, dar el nu găsea niciodată nici timpul pentru a le căuta, nici banii pentru a le achiziționa. Și atunci când ea se bosumfla, o acuza invariabil de egoism. Așa a învățat să nu mai ceară niciodată nimic. De la nimeni.

Cât de furioasă a fost pe el atunci când s-a despărțit de mama ei! Nu pentru că se despărțeau, că era clar că nu mai puteau sta împreună, ci pentru ca a pus-o să plătească la grămadă oalele sparte, pentru că i-a vărsat toate polițele pe care le avea de plătit celeilalte, pentru că toata aparența lui de boier s-a prăbușit sub meschinăria cu care a negociat fiecare obiect cu care au plecat din casă. Pentru că a fost nevoită să plece din casa copilăriei ei într-un apartament pe care l-a detestat până când a plecat și de acolo.

Pentru că nu a putut să aștepte să intenteze divorț după examenul ei de admitere la liceu (pe care l-a luat cu îndârjirea omului care nu vrea să se lase îngenuncheat de viață). Un băiat de care era îndrăgostită – cel mai bun din școală – pierduse examenul de admitere din cauza divorțului părinților lui. Luni în șir fusese convinsă că băiatul ăla nici nu știe că ea există, ceea ce de altfel, în lumea cenușărelii ei, i se părea de-a dreptul firesc, ani în șir fusese convinsă că e urâtă, pentru că el nu-i spusese niciodată că e frumoasă, pentru că o bombănise mereu, pentru că nu făcuse altceva decât s-o critice în legătură cu orice și s-o facă să se simtă mică de tot și bună de nimic. Așadar, când se întâlnise cu băiatul ăla pe la Gară și o salutase zâmbind, mai întâi s-a uitat în jur să se asigure că pe ea o salută, după care nu știuse dacă să fugă, să intre în pământ sau să-i răspundă. Îi răspunsese doar pentru că părea încolțită. Așa că nu voia să pățească ce pățise băiatul ăla minunat, desăvârșit și perfect, căruia părea să nu i se poată întâmpla nimic niciodată. Clar, însă, cu divorțurile părinților nu era de glumit, oricât de genial erai, puteau să te facă să pierzi un examen și ea nu avea să lase să se întâmple una ca asta, chiar dacă nu era genială; nu ca băiatul ăla, în tot cazul.

Pentru că nu s-a abținut să o vorbească de rău pe maică-sa în fața ei, să spună lucruri care nu se spun sub nici o formă, cu sau fără public, sau să dea în ea câteodată. Într-o dimineață, în timpul divorțului, s-a trezit în țipetele lor – țipetele alea erau la ordinea zilei, dar de data asta aveau ceva aparte în ele. Pentru că el dădea, iar mama se apăra cum putea, mică, jumătate din el la înălțime și la kilograme.

Pentru că, după ce au plecat în noul apartament, mama a făcut din ce în ce mai greu față. Prejudecăților, greutăților, vieții de una singură, cu un copil la o vârstă ingrată. Și asta știa că n-o să lase să i se întâmple când va fi mare. Încă o armură! Atât de bine păzită a fost toată viața ei, că nici nu mai știe când și dacă a apucat să se îndrăgostească.

Pentru că mama a murit. Și atunci a fost unul din momentele când l-a mai iertat puțin. Pentru că atunci a fost singura dată când a lăsat-o să plângă și a ținut-o în brațe. Și a mângâiat-o. Și a alinat-o. Și apoi și-a făcut timp să plece doar el cu ea la munte. Și a fost singura dată când a pus-o pe ea înaintea lui. Când au mers numai pe unde a vrut ea. Și ea mergea orbește pe unde nimerea, fără o țintă anume, mersul ăla tămăduitor care te face să uiți, să nu te mai gândești, să nu mai știi de nimic. Iar el se ținea cuminte după ea. El care ura să meargă pe munte. El care ura să meargă pe oriunde. El care și în vacanțe stătea într-un fotoliu, cu o carte în mână, în fața televizorului, în timp ce ea și mama ei plecau singure. La plajă, în drumeții, la plimbare. Și n-a comentat nimic. El care avea mereu câte ceva de comentat. La tot și la toate. Atunci l-a iubit mai mult ca niciodată. Pentru că atunci a înțeles că și el o iubește. În felul lui.

După ce a fost cu el la doctor și i-au pus diagnosticul, a plecat plângând către serviciu. Se uita la el în cabinetul doctoriței. Mic, prăbușit, speriat în foarte puținele momente de luciditate, complet răvășit în rest. Nici dragostea, nici furia nu mai rămăseseră. Pentru că acum, aici, pe scaun era altcineva. Bătrânelul ăsta gârbovit și speriat, cu privirea rătăcită, nu era el. Nici o urmă din orgoliul și disprețul cu care îi privea pe cei din jur. Nici o urmă din aroganța cu care îi strivea pe toți. Nici o urmă din ironia cu care zeflemisea fără milă pe oricine. Nici o urmă din grandomania și autosuficiența cu care o scosese de atâtea ori din minți. Nici urmă nici din celălalt. Cel cu care a fost la munte. Cel care a insistat să nu renunțe la facultate într-un moment al ei de derută și confuzie. Pentru că “homo homini lupus est”, i-a zis el atunci. Și nu voia s-o vadă încălecată și sfâșiată de semeni mai puțin dotați intelectual decât ea doar pentru că s-ar fi putut. Cel cu care a dansat “Hava nagila” la prima ei nuntă, pentru că el era cel mai bun partener de dans pe care l-a avut vreodată. Deși nu el a învățat-o să danseze. Cel care, atunci când l-a primit pe Cristian înapoi, după ce îi făcuse lucruri impardonabile, doar pentru că o înmuiase cu rugămințile, i-a zis că dacă vrea să ia pe cineva de milă, să ia un câine de pe stradă, nu un bărbat.

“Ca și cum luna ar avea ceva de spus

În dragostea-ură care mă leagă de nea…”

Oximoronul ăsta, din poezia Anei Blandiana, pe care nu îl înțelesese niciodată foarte bine. Până acum. Acum, toate astea dispăruseră. Și rămăsese doar copilul ăla gârbovit, cu păr alb și privire umedă. De care știa că va trebui să aibă grijă. Grija pe care el n-o avusese întotdeauna față de ea. Și care continua să o mai scoată din minți și s-o exaspereze. Dar îi frângea inima. Așa cum i-o frânsese în repetate rânduri. Doar că acum era altfel și nu putea să-l lase. Pentru că era al ei. Așa cum fusese dintotdeauna. Dincolo de toate și în ciuda a toate. Chiar dacă a mai rămas atât de puțin din el. Chiar dacă a mai rămas atât de puțin din luptele lor și din complicitatea lor uneori (ca atunci când dansaseră un dans tradițional evreiesc la o nuntă creștină, doar pentru că le plăcea dansul ăla și voiau să le dea o lecție tuturor încuiaților). Pentru că singura care a mai rămas acum, când toate au trecut, este tandrețea. Și o nesfârșită duioșie…

Nu era tocmai ceea ce s-ar fi putut numi o bună creștină. Nu-i plăcea exaltarea, și nici dogma, și nici ”noi, creștinii, buricul universului și deținătorii adevărului absolut”, dar ”Epistola I către corinteni” a lui Pavel (care, de altfel, pusese bazele unei noi religii, repudiind-o pe cea în care crescuse) îi umplea inima de o tandră sfâșiere.

 „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)